6:4 când va păcătui astfel şi se va face vinovat, să dea înapoi lucrul luat cu sila sau luat prin înşelăciune, sau încredinţat lui, sau lucrul pierdut pe care l-a găsit,
Să dea înapoi. Deoarece în toate cazurile acestea se cere restituirea, Dumnezeu prescrie pentru fiecare o pedeapsă echitabilă. Mai întâi vine mărturisirea, apoi restituirea. Aceasta trebuia să fie făcută ,,în ziua când îşi va aduce jertfa lui pentru vină” (v.5); cu alte cuvinte, restituirea trebuie să însoţească mărturisirea. Ea nu putea fi amânată.
Restituirea este o parte vitală a programului pe care Dumnezeu îl pune în faţa omului care doreşte să fie liber de vina păcatului său. Convingerea de păcat nu este de ajuns, regretarea păcatului nu este suficientă, mărturisirea nu este îndestulătoare. Ele trebuie să fie însoţite de o pocăinţă atât de adâncă şi totală, încât sufletul să nu afle odihnă, până nu va fi făcut orice efort spre a repara greşelile care au putut fi făcute. În multe cazuri, acest fapt poate include şi restituirea, plata cu dobândă a lucrului furat şi depunerea oricărui efort spre a îndrepta greşelile.
Roadele adevăratei pocăinţe la care i-a îndemnat Ioan Botezătorul pe ascultătorii săi cuprindeau şi restituirea (Matei 3,8).
,,Nelegiuirile” cuprind tranzacţii de afaceri îndoielnice, reprezentarea frauduloasă a valori, efectele rele fără falsificare reală, deformare intenţionată şi orice profit asupra celui sărac sau nenorocit. ,,Nelegiuirile” cuprind poveri exorbitante de orice fel, dobândă excesivă asupra împrumuturilor, lucru necinstit pentru leafa primită. Procedeul multor oameni de a se lăuda cu perspicacitatea lor în afaceri, primind aprobarea şi lauda altora pentru priceperea lor în negocieri, nu este aprobat în cer (Habacuc 2,6).
Din cauza aceasta şi a multor altor lucruri, restituirea trebuie să fie făcută oriunde este posibil. Acolo unde nu se poate face, este bine a se urma instrucţiunea din vechime şi ,,lucrul acela să se întoarcă la Domnul, la preot” (Numeri 5,8). Aplicarea de astăzi a acestei instrucţiuni ar cere ca banii în discuţie să fie daţi şi folosiţi în lucrarea Domnului.
Sunt vremuri când procedeul de a da faliment este recomandabil. În felul acesta, debitorul este eliberat legal de obligaţiile sale. Dar creştinul este obligat faţă de cer să dea o atenţie deosebită răspunderii sale faţă de oricine poate fi privat de ce i se datorează. El trebuie să aibă o conştiinţă sensibilă şi să acţioneze în mod cinstit atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni. În unele cazuri, omeni din lume au făcut restituiri şi au fost onoraţi. Oriunde este posibil, creştinii trebuie să facă acelaşi lucru.
Minciuna este astăzi unul dintre păcatele cele mai răspândite şi, în mod treptat, ajunge să fie considerată respectabilă. În formele ei diferite, întinzându-se de la minciuna îndrăzneaţă, făţişă, până la măgulitoarea minciună diplomatică sau socială, ,,minciuna sfruntată” se practică din obicei şi în mod universal. În formele ei mai dulci, ea este considerată ca un mijloc necesar de îndulcire a unei situaţii neplăcute şi este trecută cu vederea ca o formă de vorbire acceptată. A minţi graţios şi convingător este un talent social şi politic deosebit şi este considerat o lucrare necesară pentru păstrarea unor anumite poziţii.
O minciună este o falsitate rostită sau făcută cu intenţia de a înşela. Este negarea adevărului. Tatăl minciunilor este creatorul ei, reputaţiile distruse şi caracterele ruinate sunt copiii ei. Ea face ca albul să arate ca negrul, şi negrul ca albul (Isaia 5,20), ea desparte soţi şi soţii, iubiţi şi prieteni, ea dă naştere la război şi omoară milioane, ea împietreşte conştiinţa, nimiceşte încrederea şi credinţa, este tovarăşa hoţilor, a jucătorilor de noroc, a prostituatelor şi a beţivilor. Ea mânjeşte tot ce atinge şi este vrăjmaşa a tot ce este nobil, adevărat şi curat. Acela care ,,iubeşte şi trăieşte în minciună” se va afla până la urmă afară din cetate, împreună cu ,,câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii şi închinătorii a idoli” (Apocalipsa 22,15).
Biblia este clară cu privire la subiectul adevărului. Ea nu îngăduie nimic altceva. Dumnezeu este ,,Dumnezeul adevărului” (Isaia 65,16; Psalmi 31,5; Deutronom 32,4). Fiul este adevărul (Ioan 14,6). Duhul este adevărul (1 Ioan 5,6). Cuvântul este adevărul (Ioan 17,17). Legea este adevărul (Psalmi 119,142). Toate lucrările lui Dumnezeu sunt adevăr (Daniel 4,37). Sfaturile Lui sunt adevăr (Isaia 25,1). Judecata este adevăr (Romani 2,2). Ierusalimul este cetatea adevărului (Zaharia 8,3). Biserica este stâlpul şi temelia adevărului (1 Timotei 3,15). Creştinii trebuie să ajungă la cunoştinţa adevărului (1 Timotei 2,4). Cei care nu cred adevărul vor fi condamnaţi (2 Tesaloniceni 2,12). Dumnezeu nu doreşte numai o conformare exterioară faţă de adevăr, El doreşte adevărul ,,înăuntru”, în inimă (Psalmi 51,6; 15,2).
Pe creştin trebuie să-l motiveze o pasiune pentru adevăr. El este un reprezentant al Dumnezeului adevărului şi nu trebuie să aducă o mărturie mincinoasă în nici o privinţă. Înainte de toate, el trebuie să iubească adevărul, pentru că acesta este care îl face liber (Ioan 8,32). Ajungând la cunoştinţa adevărului (1 Timotei 2,4), prin ascultare de adevăr (1 Petru 1,22), el urmează să fie sfinţit prin adevăr (Ioan 5,12). Duhul îl va călăuzi în tot adevărul (Ioan 18,37). Mărturia lui despre adevăr va fi în dragoste (Efeseni 4,15) şi iubirea lui va fi iubirea adevărului (2 Tesaloniceni 2,10).
O persoană care este plină de iubirea adevărului va fi credincioasă în toate relaţiile vieţii. Ea va urî şi se va feri de orice prefăcătorie şi ipocrizie, motivele lui nu vor fi niciodată îndoielnice. Da al lui va fi da, şi nu al lui va fi nu (Iacov 5,12). El nu se va mândri cu sinceritatea lui, nici nu va răni fără a fi necesar simţămintele altcuiva, ci va îndrepta cu blândeţe ,,pe potrivnici” (2 Timotei 2,25). El va avea reputaţia de a fi un om în al cărui cuvânt te poţi încrede.