4:12 adică tot viţelul care a mai rămas, să-l scoată afară din tabără, într-un loc curat, unde se aruncă cenuşa, şi să-l ardă cu lemne pe foc; să fie ars pe grămada de cenuşă.
Afară din tabără. Viţelul întreg era dus afară din tabără şi ars într-un loc curat, nu numai pentru a se debarasa de el, nici pentru că era considerat ca necurat, pentru că este în numit mod precis ,,un lucru prea sfânt” (cap. 6,25). Epistola către Evrei dă o însemnătate simbolică arderii jertfei în afara taberei. Pavel zice: ,,De aceea şi Isus... a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui (Evrei 13,12). Arderea trupului afară din tabără era deci un simbol al lui Hristos, răstignit afară din cetatea Ierusalimului, ,,ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său” (Evrei 13,12). Unii au văzut în aceasta şi ideea că El n-a murit numai pentru iudei, ci şi pentru lume. Trupul nu avea nici un rol ceremonial, chiar dacă era considerat ca fiind prea sfânt. Întrucât nu era ars pe altar, nu conţinea nici o valoare mântuitoare. De aceea, nu era trupul care conta la ispăşire, pentru că ,,prin viaţa din sânge se face ispăşire” (Levitic 17,11).
Cu toate acestea, nu sângele ca atare făcea ispăşire, ci sângele vărsat şi pus. Nici o ispăşire nu putea fi făcută prin junghierea animalului şi vărsarea sângelui pe pământ. El trebuia să fie strâns într-un vas, după care preotul îl lua şi-l stropea. Sângele stropit era cel care făcea ispăşire, iar nu partea nefolosită de sânge, care mai târziu era vărsată pe pământ (vezi comentariul pentru cap. 4,7). Ispăşirea era făcută prin sângele care era pus pe coarnele altarului, nu prin cel ce era vărsat pe pământ (Exod 29,12; 30,10; Levitic 4,7.18.25.30.34).
Din nefericire, creştinii scot în evidenţă ,,sângele vărsat”, expresie care nu se află în Biblie, şi uită sângele ,,stropit”, singurul care face ispăşire. Sângele vărsat era sângele nefolosit, acela care era vărsat la piciorul altarului după ce ispăşirea era făcută. Pavel vorbeşte despre ,,sângele stropirii” (Evrei 12,24), adică, sângele care era slujit. La instituirea Paştelui, lui Israel i s-a poruncit să junghie un miel să ungă cu sângele pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii (Evrei 15,7.22.23). Dumnezeu n-a făgăduit să salveze pe întâiul născut în virtutea junghierii mielului. El avea să ,,treacă pe lângă” uşă, numai când sângele fusese aplicat.
Acelaşi principiu rămâne valabil în toate jertfele. Nu era suficient să aducă o jertfă şi să o junghie, sângele trebuia să fie aplicat. Hristos, după înălţarea Sa, ,,a intrat o dată pentru totdeauna în Locul prea Sfânt... cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică pentru noi” (Evrei 9,12), şi acolo ca Mare Preot”... şi, ,,ca slujitor al Locului prea Sfânt şi al adevăratului cort (Evrei 8,1-3), El slujeşte pentru noi. Această fază a slujirii lui Hristos este tot atât de necesară pentru mântuirea noastră, pe cât era şi slujirea sângelui mielului pe vremea celui dintâi Paşte şi asemenea tuturor jertfelor în care se vărsa sânge.
Slujirea sângelui în marea zi de ispăşire era punctul culminant în serviciul anual. Desigur că junghierea era un lucru important – fără ea nu ar fi fost sânge pentru slujit – dar punctul cel mai de seamă era atunci când marele preot intra în Sfânta Sfintelor cu sângele ţapului pentru Domnul (vezi Evrei 9,25). Tot aşa, Hristos, ,,cu însuşi sângele Său... a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Prea Sfânt” (Evrei 9,12). Moartea Sa pe Golgota a fost de mare importanţă – fără ea, El n-ar fi avut nimic ,,de adus” (Evrei 8,3) – dar fără continua slujire a sângelui în sanctuarul de sus, jertfa de pe Golgota ar fi nefolositoare.
Cei mai mulţi creştini nu înţeleg şi nici nu preţuiesc slujirea lui Hristos ca Mare Preot al nostru. Mai exact, ei cred în sângele vărsat, dar nu ajung să înţeleagă că trebuie să aibă loc o slujire, sau aplicare a sângelui pentru a-l face să fie cu efect. Este vremea ca atenţia lumii şi în mod deosebit a celor ce se numesc creştini să fie îndreptată spre lucrarea în care Hristos este angajat acum. Mulţi întreabă: de ce întârzie Hristos atât de mult? Ei ştiu că El a plecat, dar nu ştiu nimic despre lucrarea Sa de mijlocire. Ei nu L-au urmat pe Miel şi nu ştiu unde este El acum şi ce lucrare face. Este datoria şi privilegiul nostru, sarcina ce ni s-a dat ca popor să dregem drumurile cele vechi (vezi Isaia 58,12) şi să-L prezentăm pe Hristos lumii în calitatea Lui de mijlocitor, ca Mare Preot al nostru. Lucrarea Lui este aproape îndeplinită, şi când se va încheia, El va veni cu putere şi slavă.