3:1 Când cineva va aduce Domnului un dar ca jertfă de mulţumire: Dacă îl va aduce din cireadă, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, s-o aducă fără cusur, înaintea Domnului.
Jertfa de mulţumire. Ebraicul şelem din rădăcina unui cuvânt care înseamnă ,,a face pace” (Iov 22,21), ,,a despăgubi” (Exod 22,5), ,,a plăti în întregime” (Psalmi 50,14). Caracteristica distinctă a jertfei de mulţumire era o masă comună care avea loc în incinta sanctuarului, la care predomina bucuria şi fericirea şi la care oamenii şi preoţii stăteau de vorbă împreună. Nu era o ocazie în care se făcea pacea, ci o serbare de bucurie pentru faptul că pacea exista. În general era precedată de o jertfă pentru păcat şi o ardere de tot. Sângele fusese stropit, ispăşirea fusese făcută, iertarea acordată şi îndreptăţirea asigurată. La celebrarea acestei experienţe, cel în cauză îşi invita rudele mai apropiate, slujitorii şi pe leviţi. Toată familia se aduna în curtea Cortului Întâlnirii să sărbătorească faptul că pacea fusese făcută între Dumnezeu şi om, şi între om şi om.
Nu se poate concepe o mai mare bucurie decât aceea de a fi în pace cu Dumnezeu (vezi Romani 5,1). Acesta este testamentul pe care l-a lăsat Hristos, când zis: ,,Vă las pacea, vă dau pacea Mea” (Ioan 14,27). Pacea lui Hristos este acea asigurare liniştită, care vine din încrederea în Dumnezeu.
Hristos a spus aceste cuvinte despre pace chiar în apropierea evenimentelor de la Ghetsemani şi Golgota. El ştia ce-L aşteaptă, dar nu S-a dat înapoi. Inima Lui era plină de pace şi iubire. El ştia în Cine S-a încrezut şi a rămas în asigurarea că Tatăl L-a iubit. El n-a putut să vadă dincolo de porţile mormântului. Speranţa nu a putut să-I prezinte ieşirea din mormânt ca învingător, nici să-I spună despre primirea jertfei de către Tatăl. Dar prin credinţă El a fost biruitor. El a ştiut în cine a crezut şi era sigur că toate se vor sfârşi cu bine. Aceasta este pacea pe care ne-a lăsat-o prin testament. Ea înseamnă a fi una cu Tatăl, înseamnă calm, odihnă, bucurie şi mulţumire, ea înseamnă iubire, credinţă, părtăşie, comuniune, ea înseamnă a fi eliberat de îngrijorare, teamă şi nelinişte. Creştinul care se bucură de această pace are un izvor de putere care nu este dependent de împrejurări. El este la unison cu Dumnezeu.
După cum s-a văzut mai înainte, diferitele jertfe ale Vechiului Testament erau rugăciuni întruchipate. Ele uneau credinţa şi faptele. Ele exprimau nevoia şi legătura omului cu Dumnezeu. Oamenii nu puteau să aducă tămâia împreună cu rugăciunile lor, dar puteau să ofere tămâia. Ei nu puteau să administreze sângele, dar puteau să provoace jertfa. Ei nu puteau să intre în sanctuar, dar puteau să ofere darurile şi jertfele care făceau posibil serviciul.
Ei nu puteau să mănânce pâinea pentru punerea înainte, dar puteau să ofere ,,mâncarea unei jertfe mistuite cu foc înaintea Domnului” (v.11).
,,Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5,1), ,,pentru că El este pacea noastră” (Efeseni 2,14). Israelul din vechime a fost invitat să celebreze faptul că era în pace cu Dumnezeu şi cu omul, că păcatele erau iertate, că a fost reintegrat în favoarea cerului. Acestea erau ocazii de bucurie şi recunoştinţă, când neînţelegerile erau clarificate şi pacea şi buna părtăşie erau prezente. Participau fii şi fiice, robi şi roabe fiind invitaţi şi Leviţi. Toţi şedeau la masa Domnului şi se bucurau împreună ,,în nădejdea slavei Domnului” (Romani 5,2). Cu privire la faptul că sunt în pace cu Dumnezeu (vezi nota suplimentară de la sfârşitul capitolului).