3:17 Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile unde veţi locui: cu nici un chip să nu mâncaţi nici grăsime, nici sânge.
O lege veşnică. Dumnezeu a poruncit lui Israel să ,,nu mănânce nici grăsime nici sânge”. ,,Toată grăsimea este a Domnului” (v.16) şi ,,toată zecimea... este a Domnului” (cap. 27,30) sunt legi paralele. Motivul de a nu mânca grăsimea este că ea Îi aparţine lui Dumnezeu (vezi comentariul pentru cap. 27,23).
Note suplimentare pentru capitolul 3
Jertfele de pace a bucuriei şi recunoştinţei nu se mai aduc, dar spiritul lor ar trebui să rămână. Chiar printre presupuşii ,,buni” creştini, puţini se bucură de pacea şi iubirea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui şi în conformitate cu privilegiul pe care-l au. Cu toate că motivul poate să fie în unele cazuri o lipsă de preţuire a lucrurilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru ei, nu întotdeauna este aşa. Sunt mulţi creştini care nu înţeleg că este privilegiul lor să fie fericiţi în religia lor. Ei trăiesc mai degrabă în umbra crucii decât în razele luminii ei. Ei consideră că este ceva rău a fi vesel, chiar şi un zâmbet poate fi nepotrivit, şi că râsul nevinovat este nelegiuit. Ei indică spre faptul că nu există nici un raport că Hristos a râs sau măcar că a zâmbit vreodată. Este adevărat, dar nu există nici un raport că El Şi-a pieptănat sau spălat părul. Astfel de persoane încearcă să poarte povara lumii pe umerii lor şi consideră că a folosi timpul spre recreaţie nu este numai o pierdere de timp, ci în mod hotărât un act nereligios. Ei sunt creştini ,,buni”, dar nu sunt din cei veseli. Dacă ar fi trăit pe timpul lui Hristos şi dacă ar fi fost printre ucenicii Lui, ei ar fi pus la îndoială utilitatea prezenţei Lui la nunta din Galilea şi L-ar fi urmat cu rezerve sau deloc. Ei ar fi aşteptat mult mai mult de la El. Nu avea El o mare lucrare de făcut? Cum a putut El să piardă timpul la o ocazie socială? Dacă ar fi ştiut că Domnul nu avea decât trei ani în care să lucreze, ei ar fi fost şi mai uluiţi.
Acest fel de ,,buni” creştini vor socoti că este ceva rău în activitatea socială a lui Hristos. Cum a putut El să petreacă timpul mâncând şi bând cu păcătoşii? Chiar şi Fariseii au fost uimiţi în privinţa aceasta, când arătau spre postul şi rugăciunea ucenicilor lui Ioan, mustrând pe Hristos care lua parte la ospăţ (vezi Luca 5,29-35).
Aceste observaţii sunt scrise cu toată înţelegerea zilelor în care trăim, chiar pe pragul veşniciei. Dacă a fost vreodată vreo vreme în care sobrietatea şi seriozitatea să caracterizeze viaţa urmaşilor lui Hristos, aceasta este o astfel de vreme. În vederea apropierii crizei, ,,ce fel de oameni” ar trebui să fim noi ,,printr-o purtare sfântă şi evlavioasă” (2 Petru 3,11). Orice frivolitate şi orice uşurătate ar trebui să fie lăsată la o parte şi ar trebui ca solemnitatea să ia în stăpânire pe orice credincios. Evenimente mari şi importante se apropie cu grabă. Acesta nu este un timp de glumă şi uşurătate. Împăratul este la uşă.
Totuşi, faptele acestea nu trebuie să ne facă să uităm că suntem copii ai Regelui, că păcatele ne sunt iertate şi că avem dreptul să fim veseli şi să ne bucurăm. Lucrarea trebuie să fie încheiată, iar noi trebuie să avem luăm parte la ea, dar unii vorbesc ca şi cum totul ar depinde de ei. În rugăciunile lor, ei Îi amintesc lui Dumnezeu ce este necesar să fie făcut, după cât se pare plini de teamă că El ar putea să uite lucruri importante pentru ei. Ei sunt suflete ,,bune”, atente să facă mereu ce este drept, dar n-au învăţat niciodată să arunce povara lor asupra Domnului. Ei fac tot ce pot mai bine spre a-şi purta povara şi, deşi gem sub povară, sunt hotărâţi să nu cedeze. Ei continuă să lupte şi fac mult bine. Ei sunt lucrători de valoare şi Domnul îi iubeşte cu drag.
Dar cu toată lucrarea şi strădania lor, le lipseşte un lucru – credinţa în Dumnezeu. Ei n-au credinţă că Acela care a început lucrarea o va sfârşi, că El se interesează de ea tot aşa de mult ca ei, ba chiar mai mult, şi că El face tot ce poate fi făcut în timpul acesta. Ei privesc cu dezaprobare spre Maria, se plâng Domnului de ea şi înţeleg cu greu cum a putut Domnul să o apere pe Maria. ,,Ar fi fost gata vreodată mâncarea, dacă ar fi fost două Marii şi nici o Martă?” – întreabă ei. Astfel de creştini lucrează şi sunt credincioşi în lucrarea lor, dar lăuntric ei consideră că alţii nu-şi fac partea şi că prea mult din povară se află asupra lor.
Aceeaşi învăţătură este scoasă în evidenţă şi în pilda fiului risipitor. Fiul mai mare pretindea că el n-a făcut rău niciodată. El lucrase întotdeauna din greu şi nu-şi risipise timpul în ospeţe şi petreceri. Acum, când fiul mai tânăr a venit acasă, după ce cheltuise partea lui de moştenire printr
o viaţă desfrânată, el s-a mâniat şi n-a vrut să intre la serbarea în cinstea fratelui revenit acasă. N-a fost de nici un folos faptul că tatăl a ieşit şi a stăruit de el. În schimb, el l-a mustrat pe tatăl, zicând că de îndată ce fiul său risipitor, care îşi risipise viaţa cu desfrânatele, a venit acasă, tatăl a făcut pentru el un ospăţ şi a tăiat viţelul ce îngrăşat – dar n-a făcut niciodată aşa ceva pentru fiul său cel ascultător (Luca 15,30).
Creştinii trebuie să fie oameni veseli chiar în mijlocul celor mai solemne evenimente. Hristos a fost bine dispus şi radios, chiar când a înfruntat crucea. De ce să nu fim şi noi veseli? Dumnezeu a pus o cântare nou în inima acelora care sunt mântuiţi. Ei sunt fii Celui Prea Înalt. Ei umblă cu Dumnezeu. Ei sunt fericiţi în iubirea Lui.
Nu toţi creştinii au pacea lui Dumnezeu în inima lor, aşa cum ar trebui s-o aibă şi cum sunt îndreptăţiţi s-o aibă. Ei au uitat făgăduinţa lui Hristos: ,,Vă dau pacea Mea.... Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14,27). Inima multora este tulburată. Ei se tem. Se întristează. Cineva drag este în afară de staul şi ei încearcă să-l ,,roage să intre”. Zi şi noapte muncesc din greu şi se roagă. În eforturile lor de a obţine mântuirea, ei nu lasă nici o piatră nestrămutată. Dacă cineva poate fi mântuit prin faptele altcuiva, ei sunt hotărâţi ca aceasta să fie făcut. Ei nu-L ignoră pe Dumnezeu. Se roagă şi stăruie de El. Ei se roagă ca şi când Dumnezeu ar trebuie să fie îndemnat. În cele din urmă, cel drag se întoarce la Dumnezeu. Ce fericiţi sunt! Acum se pot linişti. Lucrarea lor este făcută, sarcina lor îndeplinită.
Oare unii ca aceştia se gândesc vreodată că Dumnezeu este interesat de convertirea unui suflet, tot aşa de mult cât sunt şi ei? Le trece vreodată prin minte că, mult înainte ca ei să înceapă să se roage şi să lucreze, Dumnezeu pusese agenţi în mişcare care, dacă este posibil, să aducă la îndeplinire finalul dorit? Dumnezeu nu poate mântui un om împotriva voinţei lui, dar sunt multe lucruri pe care le poate face Dumnezeu, şi El le face pe toate. El ar putea să facă mai mult încă, dacă am conlucra cu El şi am întreba în linişte dacă există ceva ce am putea face noi ca să ajutăm, în loc să încercăm să-L dirijăm pe El. Noi suntem înclinaţi să preluăm lucrarea lui Dumnezeu şi să cerem ajutorul Lui, când ar fi mai bine dacă am recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu şi am conlucra cu El. În clipa în care o astfel de înţelegere ajunge la suflet, pacea vine împreună cu ea. El nu va lucra sau nu se va ruga mai puţin, ci va schimba accentul. El va începe să se roage cu credinţă. Dacă credem într-adevăr că Dumnezeu este la lucru, dacă credem că El este interesat în mântuirea oamenilor, ne vom ruga mai mult ca oricând, dar vom lăsa răspunderea asupra lui Dumnezeu. Cu veselie şi bucurie să prezentăm inimile şi vieţile noastre lui Dumnezeu ca ,,un miros bine plăcut.”
Comentariile lui Ellen G. White 17 2T 61