27:1 Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le:
Verset ce nu a fost comentat.
27:2 Când se vor face juruinţe Domnului, dacă e vorba de oameni, ei să fie ai Domnului, după preţuirea ta.
Juruinţe. Mai de grabă, ,,o juruinţă deosebită” (RSV). O juruinţă este o făgăduinţă solemnă făcută lui Dumnezeu să împlinească vreo slujire pentru El, să aducă un dar, sau să facă un sacrificiu. În Vechiul Testament, juruinţele erau făcute adesea când oamenii erau în nenorocire sau pericol, ori doreau o favoare de la Dumnezeu. Ei făceau juruinţa cu condiţia ca Dumnezeu să împlinească cererea lor. În felul acesta a făcut Iacov juruinţa că, dacă Dumnezeu îl va binecuvânta, îl va face să prospere şi să-l aducă înapoi cu bine, el urma să-I servească lui Dumnezeu (Geneza 28,20-22). David a făcut şi el o juruinţă fără condiţii (Psalmi 132,2-5).
Juruinţa ideală izvorăşte din inima plină de iubire pentru Dumnezeu şi stăpânită de o dorinţă sinceră de a face ceva pentru El, fără nici un gând de răsplată. Acesta este spiritul care i-a îndemnat pe oamenii din vechime să aducă jertfe de arderea de tot lui Dumnezeu. Juruinţele erau întru totul de bună voie. Dumnezeu nu le-a cerut. ,,Dacă te fereşti să faci o juruinţă, nu faci un păcat”, dar dacă un om a făcut o juruinţă, Dumnezeu aşteaptă de la el să o împlinească. (Deutronom 23,21-23).
Sub forţa împrejurărilor, oamenii fac uneori o juruinţă pe care, după ce mai cugetă, ştiu că n-o pot împlini. Acesta este cazul la care se referă înţeleptul când zice: ,,Este o cursă pentru om să facă în pripă o făgăduinţă sfântă, şi abia după ce a făcut juruinţa să se gândească” (Proverbe 20,25). Aceasta se poate interpreta ca însemnând, ,,Este nebunie pentru om să facă o juruinţă în pripă şi să-i pară rău după aceea”. El trebuia să cugete asupra faptelor şi să se gândească dacă este înţelept a face juruinţa, înainte de a fi făcută. Un exemplu de acest fel de juruinţă este acela a iudeilor care se hotărau ,,că nu vor mânca, nici nu vor bea până nu vor omorî pe Pavel” (Fapte 23,12). Se pare că şi David a fost cam grăbit când a făcut juruinţa că n-are să intre în casa lui, nici să doarmă, până nu va fi găsit un loc pentru Casa Domnului (Psalmi 132,2-5). Juruinţa lui Iefta a fost făcută în mod pripit (Judecători 11,34-40).
Dumnezeu ştia că oamenii aveau să facă juruinţe pe care nu puteau să le împlinească. El na dorit să-i descurajeze pe oameni să facă juruinţe, nici nu a dorit să-i elibereze de juruinţele deja făcute. De aceea, El a găsit o cale prin care obligaţia să fie comutată. Capitolul acesta se ocupă cu răscumpărarea juruinţelor.
Conform cu acest plan, o juruinţă putea fi răscumpărată prin plata în bani, după o măsură precisă. Dacă juruinţa se referea la un animal de jertfă, acesta nu putea fi schimbat în bani, ci trebuia să fie adus pe altar. Dar toate celelalte juruinţe puteau fi ,,răscumpărate”.
Un om putea să facă juruinţa cu privire la sine, sau la oricare persoană ori lucru asupra căruia avea jurisdicţie, soţie, copii, robi cumpăraţi, animale, case, terenuri. Dacă Sanctuarul nu putea primi darul, după cum avea să fie cazul în multe situaţii, omul mai putea să-şi îndeplinească juruinţa prin plata de răscumpărare.
27:3 Iar preţuirea pe care o vei face unui bărbat de la douăzeci până la şaizeci de ani, să fie de cincizeci de sicli de argint, după siclul sfântului locaş:
Preţuirea. Suma pentru care putea fi răscumpărată o persoană era fixată de Dumnezeu şi era întemeiată, după o măsură gradată, pe sex şi vârstă. Pentru partea bărbătească era de cinci sicli pentru un copil până la cinci ani, de douăzeci de sicli pentru cei în vârstă de până la douăzeci de ani, cincizeci de sicli până la vârsta de şaizeci de an, iar peste această vârstă suma se rezuma la cincisprezece sicli. Pentru partea femeiască era aproximativ jumătate din aceste sume. Totuşi, dacă omul era sărac, măsura nu trebuia să fie aplicată cu stricteţe, ci putea fi ajustată de preot spre a se potrivi putinţei de a plăti a omului. Este de observat că, deşi era o deosebire în preţul de răscumpărare, diferenţa era bazată pe vârstă, nu pe rang. Marele preot nu era preţuit mai mult decât muncitorul de rând.
27:4 dacă este femeie, preţuirea să fie de treizeci de sicli.
Verset ce nu a fost comentat.
27:5 De la cinci până la douăzeci de ani, preţuirea să fie de douăzeci de sicli pentru un băiat, şi de zece sicli pentru o fată.
Verset ce nu a fost comentat.
27:6 De la o lună până la cinci ani, preţuirea să fie de cinci sicli de argint pentru un băiat, şi de trei sicli de argint pentru o fată.
Verset ce nu a fost comentat.
27:7 De la şaizeci de ani în sus, preţuirea să fie de cincisprezece sicli pentru un bărbat, şi de zece sicli pentru o femeie.
Verset ce nu a fost comentat.
27:8 Dacă cel ce a făcut juruinţa este prea sărac ca să plătească preţuirea aceasta făcută de tine, să-l aducă la preot, să-l preţuiască; şi preotul să facă o preţuire potrivit cu mijloacele omului aceluia.
Verset ce nu a fost comentat.
27:9 Dacă este vorba de dobitoacele care pot fi aduse ca jertfă Domnului, orice dobitoc care se va da Domnului, va fi ceva sfânt.
Dacă este vorba de dobitoace. Când era făgăduit un animal curat, el devenea ,,sfânt” şi nu putea fi schimbat sau răscumpărat, ci trebuia să fie jertfit. Omul poate că dorea să înlocuiască animalul cu unul mai bun sau mai slab, dar nu se putea face nici una, nici cealaltă. Dacă era cineva descoperit că face acest lucru, amândouă animale deveneau ,,sfinte” şi ambele trebuiau să fie sacrificate.
27:10 Să nu-l schimbe, şi să nu pună unul rău în locul unuia bun, nici unul bun în locul unuia rău; dacă s-ar întâmpla să se înlocuiască un dobitoc cu altul, şi unul şi celălalt va fi sfânt.
Verset ce nu a fost comentat.
27:11 Dacă este vorba de dobitoacele necurate, care nu pot fi aduse ca jertfă Domnului, să aducă dobitocul la preot,
Verset ce nu a fost comentat.
27:12 care-i va face preţuirea după cum va fi bun sau rău, şi va rămâne la preţuirea preotului.
Verset ce nu a fost comentat.
27:13 Dacă vrea să-l răscumpere, să mai adauge o cincime la preţuirea lui.
Verset ce nu a fost comentat.
27:14 Dacă cineva îşi închină Domnului casa, hărăzind-o Domnului ca un dar sfânt, preotul să-i facă preţuirea după cum va fi bună sau rea, şi să rămână la preţuirea făcută de preot.
Îşi închină Domnului casa. Dacă un om îşi închina casa, preotul o preţuia şi valoarea stabilită de el trebuia să ,,rămână”. Ea nu putea fi schimbată şi nu putea constitui subiect de afacere. Omul putea s-o răscumpere la preţuirea făcută, plus o cincime, ,,şi va fi a lui” (versetul 15).
27:15 Dacă cel ce şi-a închinat Domnului casa, vrea s-o răscumpere, să adauge o cincime la preţul preţuirii ei, şi va fi a lui.
Verset ce nu a fost comentat.
27:16 Dacă cineva închină Domnului un ogor din moşia lui, preţuirea ta să fie după câtimea de sămânţă pe care o dă, şi anume cincizeci de sicli de argint pentru un omer de sămânţă de orz.
Un ogor. Dacă un om a închinat un ogor, preţuirea trebuia să fie făcută după cantitatea de sămânţă necesară pentru a-l însămânţa. La preţul astfel stabilit trebuia să se ţină seamă de anul jubiliar (versetul 17), pentru că în acel timp el avea să se întoarcă la proprietarul lui.
27:17 Dacă îşi închină Domnului ogorul, cu începere chiar din anul de veselie, să rămână la preţuirea ta;
Verset ce nu a fost comentat.
27:18 dar dacă îşi închină Domnului ogorul după anul de veselie, atunci preotul să-i socotească preţul după numărul anilor care mai rămân până la anul de veselie, şi să-l scadă din preţuirea ta.
Verset ce nu a fost comentat.
27:19 Dacă cel ce şi-a închinat Domnului ogorul, vrea să-l răscumpere, atunci să mai adauge o cincime la argintul preţuit de tine, şi ogorul să rămână al lui.
Verset ce nu a fost comentat.
27:20 Dacă nu-şi răscumpără ogorul, şi-l vinde altui om, nu va mai putea fi răscumpărat.
Şi-l vinde. Afirmaţia aceasta are un înţeles nesigur şi s-au încercat multe şi diferite interpretări. Ea probabil că înseamnă că l-a vândut altuia înainte de a fi închinat, cu rezultatul că nu avea dreptul să îl închine, totuşi dorea să primească un credit pentru ceva ce nu era al lui. Dacă acesta este înţelesul versetului, el făcuse în principiu ce au făcut Anania şi Safira, când au pretins că dau o anumită sumă, dar în realitate nu au dat-o.
27:21 Şi când va ieşi cumpărătorul din el la anul de veselie, ogorul acela să fie închinat Domnului, ca ogor hărăzit Lui; să fie moşia preotului.
Verset ce nu a fost comentat.
27:22 Dacă cineva închină Domnului un ogor cumpărat de el, care nu face parte din moşia lui,
Un ogor cumpărat de el. Dacă un om cumpăra pământ de la un proprietar, putea să-l închine numai pentru timpul până la anul jubiliar, pentru că atunci avea să-i revină proprietarului iniţial.
27:23 preotul să-i socotească preţul după cât face preţuirea până la anul de veselie, şi omul acela să plătească în aceeaşi zi preţul hotărât de tine, ca lucru închinat Domnului.
Verset ce nu a fost comentat.
27:24 În anul de veselie, ogorul să se întoarcă la acela de la care fusese cumpărat şi din moşia căruia făcea parte.
Verset ce nu a fost comentat.
27:25 Toate preţuirile să se facă în sicli sfântului locaş: siclul are douăzeci de ghere.
Verset ce nu a fost comentat.
27:26 Nimeni nu va putea să închine Domnului pe întâiul născut din vita lui, care chiar este al Domnului ca întâi născut; fie bou, fie miel, este al Domnului.
Întâiul născut din vită. Întâiul născut din toate animalele aparţine lui Dumnezeu şi nimeni nu-I putea da lui Dumnezeu ceva ce era deja al Lui. Acesta Îi aparţinea deja Lui (Exod 13,2.12; 20,30). Totuşi, un animal necurat putea fi răscumpărat. Dacă nu-l răscumpăra, animalul era vândut.
27:27 Dacă este vorba însă de un dobitoc necurat, să-l răscumpere cu preţul preţuit de tine, mai adăugând încă o cincime; dacă nu este răscumpărat, să fie vândut după preţuirea ta.
Verset ce nu a fost comentat.
27:28 Tot ce va dărui un om Domnului prin făgăduinţă, din ce are, nu va putea nici să se vândă, nici să se răscumpere: fie om, fie dobitoc, fie un ogor din moşia lui; tot ce va fi dăruit Domnului prin făgăduinţă, va fi un lucru prea sfânt pentru Domnul.
Tot ce va dărui. Cuvântul ebraic folosit aici pentru ,,lucru închinat” înseamnă o juruinţă mult mai solemnă decât conţine simplul termen de ,,închinat”. Aceasta înseamnă o juruinţă care nu poate fi încălcată sau răscumpărată şi trebuia să fie ţinută, altfel urmau pedepse grele şi chiar un blestem. Acest fel de juruinţă a fost cel cu care s-au legat anumiţi oamenii să-L ucidă pe Pavel, ,,s-au legat cu blestem” (Fapte 23,12). Un lucru închinat nu putea fi răscumpărat. Dacă era dăruit Domnului, nu se mai putea face nici o schimbare şi nici o substituire.
27:29 Nici un om închinat Domnului prin făgăduinţă nu va putea fi răscumpărat, ci va fi omorât.
Verset ce nu a fost comentat.
27:30 Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului.
Zeciuială din pământ. Aparţinând deja lui Dumnezeu, nu putea fi făgăduită. Zecimea din cereale putea fi răscumpărată, dar nu cea formată din vite (versetul 33).
27:31 Dacă vrea cineva să răscumpere ceva din zeciuiala lui, să mai adauge o cincime.
o cincime.
Să răscumpere ceva din zeciuiala lui. S-a pus întrebarea dacă este legal a reţine zecimea, dacă mai târziu se adăuga la ea o cincime. Întrebarea aceasta dă pe faţă o înţelegere greşită a cuvântului Scripturii. Nu era problema reţinerii zecimii, adăugând o cincime, ci a plătirii zecimii în natură, în grâu, orz sau orice alt produs zeciuit. Puteau să existe cazuri când un om avea nevoie de grâu pentru însămânţare şi era dispus să plătească mai degrabă în bani decât în grâu. În condiţiile acestea, el putea răscumpăra o zecime preţuind grâul şi mai trebuia să adauge la aceşti bani încă o cincime. Reţinerea zecimii nu s-a avut niciodată în vedere. Aşa cum s-a văzut mai sus, în felul acesta puteau fi răscumpărate doar cerealele şi produsele grădinii. Vitele nu puteau fi răscumpărate sau schimbate.
27:32 Orice zeciuială din cirezi şi din turme, din tot ce trece sub toiag, să fie o zeciuială închinată Domnului.
o zeciuialăînchinatăDomnului.
Trece sub toiag. Scriitori rabini dau următoarea explicaţie. Când un om avea să-I dea lui Dumnezeu zecime din oile şi viţeii lui, el închidea întreaga turmă într-un ţarc care avea o uşă strâmtă, prin care putea să fie lăsat să treacă numai câte un singur animal. Proprietarul care era gata să-I dea zecime Domnului stătea lângă uşă cu un toiag în mână, capătul acestui toiag fiind înmuiat în culoare roşie sau ocru. Mamele acestor miei sau viţei erau afară din ţarc. Când se deschidea uşa, mieii sau viţeii alergau la mamele lor şi, când treceau prin strungă, proprietarul care stătea alături atingea cu toiagul pe fiecare al zecelea, colorându-l. Fie că era slab, perfect sau cu cusur, el era primit ca zecime legală.
27:33 Să nu se cerceteze dacă dobitocul este bun sau rău, şi să nu se schimbe; dacă se înlocuieşte un dobitoc cu un altul, şi unul şi celălalt va fi sfânt, şi nu vor putea fi răscumpăraţi.
Verset ce nu a fost comentat.
27:34 Acestea sunt poruncile, pe care le-a dat lui Moise Domnul pentru copiii lui Israel, pe muntele Sinai.
Acestea sunt poruncile. Leviticul se încheie cu aceste cuvinte, arătându-L pe Dumnezeu ca autoritate pentru întreg conţinutul acestei cărţi. Comentariile lui Ellen G. White
14-16 4T 467
30 AA 74, 336; CS 66, 71, CSW 130; ED 414; MYP 308; 4T 467
30,32 ED 138; PP 525
32 3T 546