23:5 În luna întâia, în a patrusprezecea zi a lunii, între cele două seri, vor fi Paştele Domnului.
Paştele Domnului. Paştele n-a fost instituit decât la eliberarea lui Israel din Egipt (Exod 12,14.27). El comemora puterea mântuitoare a lui Dumnezeu exercitată în favoarea lor cu acea ocazie istorică şi de aceea pentru ei era ,,Paştele Domnului”. În contrast izbitor, ,,Sabatul Domnului” a devenit ca atare când, la încheierea săptămânii de creaţiune, Însuşi Dumnezeu S-a odihnit în această zi şi a pus-o deoparte pentru binele şi folosul omenirii (Geneza 2,1-3; Exod 20,8-11; Marcu 2,27.28). Toţi oamenii îşi datorează existenţa puterii creatoare a lui Dumnezeu şi de aceea au obligaţia faţă de El de a păzi întotdeauna ca sfântă ziua de odihnă lăsată de El.
După cum s-a spus, Paştele a fost instituit în amintirea eliberării lui Israel din robia egipteană. În ziua a zecea a lunii întâi era ales un miel pentru fiecare familie ,,după numărul sufletelor” sau, dacă familia era mică, se puteau uni două sau mai multe familii pentru o jertfă. Mielul era păstrat până în ziua a paisprezecea, când era junghiat după-amiază, târziu, iar sângele lui era stropit pe uşiorii uşii (vezi comentariul pentru Exod 12,1-10). În aceeaşi seară, carnea era mâncată nu fiartă ca de obicei, ci friptă. Se putea folosi numai pâine nedospită, cu ierburi amare (versetul 8). În anii de mai târziu, aceste ritual a suferit modificări, dar în principiu a rămas acelaşi.
Jertfa de Paşti este deosebită, fiind numită ,,jertfa Mea” (Exod 23,18; 34,25). Paştele comemora plecarea lui Israel din Egipt, dar mai arăta şi spre ,,Hristos, Paştele nostru”, care a trebuit să fie ,,jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5,7). În multe privinţe, Paştele a prefigurat potrivit răstignirea. La răstignire nu a fost zdrobit nici un os al lui Hristos (Ioan 19,36); nici un os al mielului pascal nu era voie să fie zdrobit (Exod 12,46; Numeri 9,12). Mielul pascal a fost junghiat în ziua a paisprezecea a lui Abib şi mâncat în aceeaşi seară (Exod 12,6-10); Hristos a murit în timpul Paştelui (Ioan 19,14). Stropirea sângelui însemna ,,o trecere pe deasupra” din îndurare, o eliberare de la moarte (Exod 12,13), tot aşa prin sângele lui Hristos a avut loc o trecere cu vederea a păcatelor comise şi mărturisite (Romani 3,25). Jertfa de Paşte era un miel (Exod 12,3), tot aşa Hristos era ,,Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1,29). Mielul trebuia să fie fără cusur (Exod 12,5), Hristos a fost fără cusur (1 Petru 1,19). Carnea mielului trebuia să fie mâncată (Exod 12,7), în acelaşi fel, noi trebuie să avem părtăşie cu trupul Lui (Ioan 6,51).
Paştele şi Sărbătoare Azimelor sunt pline de adevăr evanghelic. În junghierea mielului era luată măsura salvării întâiului născut. Dar moartea mielului nu era suficientă spre a asigura salvarea, ci sângele trebuia să fie stropit pe uşiorii uşii.
Paştele este simbolul morţii lui Hristos (1 Corinteni 5,7). Pe cruce, El a luat măsuri ca fiecare să fie mântuit. Dar crucea în şi de la sine însăşi nu mântuieşte pe nimeni. Ea doar face ca mântuirea să fie disponibilă (vezi Ioan 1,12). Moartea mielului oferea mijloacele mântuirii, aplicarea sângelui făcea eficace mijloacele oferite. Amândouă erau necesare. Tot aşa şi pentru creştini, ispăşirea de pe cruce, deşi este esenţială nu a fost de ajuns, mai trebuia să aibă loc o aplicare individuală a sângelui. Stropirea sângelui era tot atât de importantă ca moartea mielului. Cu toate acestea, nici acestea nu erau îndeajuns, mai trebuia să fie mâncată carnea şi ea trebuia să fie mâncată în condiţiile specificate (Exod 12,11). Şi nici aceasta nu era suficient, orice aluat trebuia să fie îndepărtat. Neglijenţa faţă de cel mai mic amânunt ar fi atras rezultate tragice (Exod 12,13; 19,23).
Un lucru este să fii salvat de la moarte. Un alt lucru este să ai mijloacele de întreţinere a vieţii. Acestea erau prevăzute în mod pozitiv prin mâncarea mielului, negativ prin abţinerea de la aluat. Hristos este ,,pâinea vie care a venit din cer”, din care trebuie să mănânce omul dacă vrea ,,să trăiască veşnic” (Ioan 6,51). Mielul trebuia să fie fript în întregime (Exod 12,9). Pentru fiecare miel trebuia să fie un număr suficient de persoane, în aşa fel ca toată carnea să fie mâncată (Exod 12,4). Nimic nu trebuia să fie scos afară din casă şi nimic lăsat până dimineaţa. Orice parte rămânea din ceea ce nu putea fi mâncat trebuia să fie arsă (Exod 12,10.46). În acelaşi fel, creştinul trebuie să asimileze în totul viaţa Aceluia care este reprezentat prin miel. Aceasta înseamnă identificarea deplină a credinciosului cu Hristos. Aceasta înseamnă acceptarea pe deplin a vieţii şi caracterului lui Isus.
Duplicatul din Noul Testament al Paştelui se află în Cina Domnului, slujba împărtăşirii. După ce a venit Hristos, înjunghierea mielului pascal care prefigura venirea Lui nu mai putea avea valoare. Dar comemorarea jertfei de pe Calvar şi puterea ei susţinătoare are valoare. Din acest motiv, Domnul a instituit masa simbolică a împărtăşirii, al cărei scop este să ne aducă aminte de măsurile luate pe cruce pentru mântuirea noastră. Ca şi prototipul ei, ea arată atât spre înapoi, cât şi spre înainte, şi trebuie să ne amintim de Golgota ,,până va veni El” (1 Corinteni 11,26).