2:7 Dacă darul tău adus ca jertfă de mâncare va fi o turtă coaptă pe grătar, să fie făcută din floarea făinii, frământată cu untdelemn.
Coapte pe grătar. Ingredientele erau aceleaşi, floare de făină şi untdelemn. Turtele erau aduse ,,Domnului şi prezentate preoţilor, care trebuiau să ia parte ,,de aducere aminte” (v.9) şi s-o ardă pe altar. Partea care rămânea aparţinea lui Aaron şi fiilor lui şi era ,,un lucru prea sfânt” (vezi v.10).
Floarea făinii. Floarea făinii folosită la jertfele de mâncare nu era deosebită de altă floare a făinii şi nu avea o însuşire specială în plus. Totuşi, după ce era dată preotului ea devenea ,,prea sfântă”. Acelaşi principiu este aplicat şi în cazul lui Anania şi Safira (vezi Fapte 5). Aceasta ar trebui să-i intereseze pe toţi cei care administrează lucruri sfinte şi primesc daruri consacrate spre a dovedi grijă în folosirea şi umblarea cu aceste lucruri ,,prea sfinte”.
După cum s-a notat mai sus, floarea făinii reprezintă lucrarea vieţii omului, talentele sale consacrate şi îmbunătăţite.
Făina nu este decât sămânţă zdrobită. Înainte de a fi zdrobită ea era în măsură să se perpetueze, să transmită viaţă. Acum, fiind zdrobită, se pare că n-ar mai fi de folos. Ea nu mai poate fi niciodată semănată. Viaţa a fost zdrobită în ea. Dar este ea fără folos? Nu. Ea şi-a dat viaţa, a murit, ca să se poate menţine o altă viaţă. Zdrobirea vieţii ei devine mijlocul prin care este perpetuată o viaţă superioară. Ea a fost viaţa seminţei şi acum ajută la susţinerea vieţii unei fiinţe vii, creată după chipul lui Dumnezeu. Moartea a îmbogăţit-o, a slăvit-o, a făcut-o ca să poate fi servită omului.
Sunt puţine vieţi de valoare reală înainte de a fi strivite şi zdrobite. Oamenii se găsesc pe ei înşişi şi pe Dumnezeu în experienţele adânci şi întunecate ale vieţii. Când trece apa pe deasupra sufletului, atunci este clădit caracterul. Necazul, dezamăgirea şi suferinţa sunt servi destoinici ai lui Dumnezeu. Zilele întunecate aduc ploi de binecuvântare, făcând sămânţa în stare să încolţească, să-şi îndeplinească misiunea şi să aducă rod.
Problema suferinţei poate să fie insondabilă în aspectele ei adânci. Dar unele lucruri sunt clarificate. Suferinţa slujeşte un scop hotărât în planul lui Dumnezeu ca mijloc de pregătire a sufletului pentru cer. Ea îndulceşte spiritul. Ea pregăteşte sufletul pentru o mai adâncă înţelegere a adevăratului sens al vieţii. Ea inspiră simpatie pentru alţii. Ea face ca omul să umble potolit înaintea lui Dumnezeu şi cu oamenii. Ea smereşte.
În viaţa aceasta a trăit cu adevărat numai acela care a suferit. Numai acela care a iubit a trăit. Cele două sunt inseparabile. Iubirea conţine sacrificiu, şi adesea sacrificiul conţine suferinţă. Totuşi, aceasta nu trebuie să fie în mod necesar suferinţe dureroasă; pentru că cel mai înalt fel de suferinţă este sfântă, înălţătoare, plină de bucurie. O mamă se poate sacrifica pentru copilul ei, ea poate să sufere fizic, dar o face cu bucurie, de bună voie. Iubirea consideră suferinţa un privilegiu.
Învăţătura deplină a suferinţei n-a fost înţeleasă până nu ne bucurăm în ea. Şi noi putem şi vrem să ne bucurăm, atunci când facem experienţa pe care a făcut-o Pavel când a zis: ,,Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângâiere” (2 Corinteni 1,5). Aceasta este adevărat şi despre suferinţa înlocuitoare. Hristos ,,pentru bucuria care-i era pusă înainte a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea” (Evrei 12,2).
Făina din jertfa de mâncare nu trebuia să fie adusă singură, ci trebuia să fie frământată cu untdelemn. Untdelemnul este simbolul Duhului lui Dumnezeu. Numai când o viaţă este sfinţită prin Duhul, amestecată cu El, unsă cu El, numai atunci Îi poate plăcea lui Dumnezeu. Suferinţa în sine şi prin sine nu este o dovadă de binecuvântare. La unii pune stăpânire pe suflet, când spiritul duios al Domnului pătrunde viaţa, aroma unei vieţi consacrate devine evidentă.