2:1 Când va aduce cineva Domnului un dar ca jertfă de mâncare, darul lui să fie din floarea făinii: să toarne untdelemn peste ea, şi să adauge şi tămâie.
Un dar ca jertfă de mâncare. Mai exact, a aduce ,,dar de cereale (minchah) ca jertfă (karban, vezi comentariul pentru cap. 1,2), R.S.V. Cuvântul minchah, la început fără vreo însemnătate religioasă specifică, însemna un dar făcut unui superior. Darul pe care i l-a dat Iacov lui Esau a fost un minchah (Geneza 32,13). Tot aşa a fost şi ,,darul” dat lui Iosif de fraţii lui după sosirea lor în Egipt (Geneza 43,11). El se mai folosea şi pentru tributul plătit de popoarele cucerite (2 Samuel 8,2.6). Darurile acestea exprimau supunere şi dependenţă. Pe timpul de la Sinai minchah a devenit denumirea oficială pentru un dar pentru Dumnezeu, un dar de omagiu, de recunoaştere a superiorităţii Aceluia căruia îi era dat darul. El însemna dependenţa omului faţă de Dumnezeu pentru toate bunurile vieţii, recunoscându-L pe El ca dătător şi stăpân. Aducând un astfel de dar, omul recunoştea că este doar un ispravnic al lucrurilor încredinţate lui.
Când a fost făcută traducerea K.J.V. cuvântul ,,mâncare” (meat) însemna hrană de orice fel. Totuşi, expresia ,,meat offering” din minchah, acum exprimă ideea de mâncare de carne, care nu era folosită în ,,meat offering” din Levitic 2. Aceasta era mai degrabă un dar de mâncare sau din cereale, constând din făină sau cereale pregătite în diferite feluri, dar niciodată din mâncare de carne. Cu toate acestea, minchah-ul lui Abel a fost un miel (Geneza 4,4). Cele mai recente traduceri redau minchah ca fiind ,,mâncare” sau dar din ,,cereale”.
După cum arderile de tot erau atât publice, cât şi particulare, tot aşa erau şi darurile de mâncare. Darurile de mâncare particulare erau de bună voie şi puteau fi aduse după dorinţă şi în orice timp. Darurile de mâncare publice erau prescrise şi obligatorii.
Cel mai de important dintre darurile de mâncare publice era pâinea punerii înainte sau ,,pâinea prezenţei”, pusă în fiecare Sabat pe masa din prima încăpere a sanctuarului. Mai întâi era prezentă Domnului, lăsată pe masă o săptămână, şi apoi mâncată de preoţi. Ea era numită ,,pâinea prezenţei” literal, ,,pâinea feţei”, întrucât era continuu pe masă în prezenţa, sau înaintea feţei lui Dumnezeu. Masa punerii înainte era de asemenea numită ,,masa cea curată” (Levitic 24,6).
Darul pâinii punerii înainte consta din 12 pâini, fiecare aproximativ din 2,4 kg de făină, şi prin urmare de o mărime considerabilă. Pâinile erau aşezate în două şiruri pe masă, a câte şase fiecare. Preoţii care au slujit săptămâna precedentă îşi încheiau slujba cu jertfa de dimineaţă din Sabat, iar preoţii care aveau să slujească săptămâna ce venea îşi începeau serviciul cu slujba de la apusul soarelui din Sabat. Preoţii care plecau luau pâinea cea veche, după cum preoţii care veneau
o puneau pe cea nouă pe masă. Ei erau foarte atenţi, ca să nu o îndepărteze pe cea veche până când cea nouă nu era gata să fie pusă pe masă, pentru că pe masă trebuia să fie întotdeauna pâine, după cum întotdeauna trebuia să fie o jertfă pentru arderea de tot pe altar. De aceea, arderea de tot a fost numită ,,arderea de tot necurmată”, şi pâinea ,,pâinea necurmată pentru punerea înainte” (Exod 29,42; 2 Cronici 2,4). Pâinea punerii înainte era adusă lui Dumnezeu sub un ,,legământ veşnic” (Levitic 24,8). Ea era o mărturie mereu prezentă despre dependenţa lui Israel de Dumnezeu cât priveşte întreţinerea şi viaţa, iar din partea lui Dumnezeu constituia o făgăduinţă necurmată că Dumnezeu va susţine pe poporul Său. Nevoia lui Israel era mereu înaintea Domnului şi făgăduinţa lui Dumnezeu era mereu înaintea poporului.
Jertfa de dimineaţă şi de seara era însoţită de o jertfă de băutură (Exod 29,40; Numeri 15,5). Din această cauză, masa pentru pâinea punerii înainte mai avea farfurii, linguri, capace şi ceşti, sau după cum redau alte traduceri, farfurii, linguri şi ,,potire cu care să toarne” (Exod 25,29; traducerea lui Young). Jertfele acestea de băutură erau vărsate într-un loc sfânt ,,pentru Domnul”.
Nu este un pas prea mare de la masa pâinii punerii înainte din Vechiul Testament până la masa Domnului din Noul Testament (vezi Luca 22,30; 1 Corinteni 10,21). Pâinea este trupul lui Hristos, frânt pentru noi. Potirul este noul legământ în sângele Său (1 Corinteni 11,24.25). Pâinea prezenţei este simbolul Lui, care ,,trăieşte pururea ca să mijlocească” pentru noi, şi a pâinii celei vii ,,care s-a pogorât din cer” (Evrei 7,25; Ioan 6,51).
Darul lui să fie. Această jertfă putea să fie adusă de oricine dorea să prezinte Domnului un dar. El consta din floarea făinii, untdelemn şi tămâie. Uneori ea era adusă ca o jertfă separată, dar de obicei era combinată cu o ardere de tot. Floarea făinii este produsul conlucrării dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu pune în sămânţă principiul vieţii, dă lumina soarelui şi ploaia, şi o face să crească. Omul seamănă sămânţa, o îngrijeşte, o seceră, o macină şi o face floarea făinii, şi apoi o prezintă lui Dumnezeu, fie în starea ei materială ca făină, fie ca turte coapte în cuptor. Ea este darul de la început al lui Dumnezeu. Ea simbolizează lucrarea vieţii omului, a talanţilor daţi la schimbător.
Dumnezeu îi dă fiecărui om talanţi după capacitatea lui spre a-i folosi. Unii au mai mult decât un talant, nimeni nu are însă mai puţin. Lui Dumnezeu nu-I place când oamenii Îi dau înapoi numai ce le-a dat El şi Îi returnează numai cantitatea de sămânţă încredinţată lor. Dumnezeu ar dori ca omul să însămânţeze sămânţa, s-o îngrijească şi s-o recolteze, să îndepărteze toate corpurile străine şi tot ce este de calitate slabă, să o macine între cele două pietre de moară, zdrobind orice viaţă din ea, şi apoi să o prezinte Lui ca ,,floarea făinii”. El aşteaptă ca orice talent să fie îmbunătăţit, curăţit, înnobilat.