17:3 Dacă cineva din casa lui Israel junghie în tabără sau afară din tabără un bou, un miel sau o capră,
Dacă cineva. Când poporul Israel a părăsit Egiptul, împreună cu evreii a plecat şi o grupă mare alcătuită mai ales din egipteni. Biblia îi numeşte ,,oameni de tot soiul”, literal ,,mulţime numeroasă amestecată” (Exod 12,38; Numeri 11,4). Un cuvânt şi mai bun ar putea fi ,,gloată”, folosit de unele traduceri. Ei erau o sursă de necaz permanent, şi chiar conducători la răzvrătire. Ei au fost cei care au instigat cererea după mâncare de carne, care a avut ca rezultat moartea a mii de oameni (Numeri 11,4-6; 18-20; 31-33). Deşi erau zilnic martori la minunea manei din cer, ei erau nerecunoscători şi nesfinţiţi. Ca şi cei ce trăiesc datorită binefacerii altora, cererile lor creşteau mereu.
Este rezonabil a se presupune că această mulţime amestecată urma să încerce să-şi continue sărbătorile ceremoniale păgâne. În Egipt existau cele mai degradate forme de păgânism. Printre acestea, probabil că cea mai degradantă era închinarea la diavol (Levitic 17,7), în legătură cu care se jertfeau ţapi sau satiri (RSV). Printre izraeliţi începuseră să se furişeze abuzurile şi era nevoie de o reformă.
Înainte de ridicarea sanctuarului, tatăl familiei era şi preotul ei, şi ca atare aducea jertfe. Când a fost ridicat Cortul Întâlnirii şi preoţii au luat sarcina aducerii de jertfe, în viaţa lui Israel a avut loc o mare schimbare. Tatăl le-a cedat leviţilor o parte din prerogativele lui de mai înainte, iar acest fapt poate că a dat naştere la nemulţumire.
Obiectul care a pricinuit dificultatea cea mai mare a fost regula că toate jertfele de animale trebuiau să se facă de aici înainte numai la Sanctuar şi că sărbătorile care aveau loc de obicei în legătură cu jertfele trebuiau să fie ţinute tot acolo. Lucrul acesta în sine nu avea să pricinuiască dificultăţi lui Israel, pentru că sanctuarul era aşezat central în pustie pentru a ajunge la el cu uşurinţă. Dar acest aranjament avea să pună capă sărbătorilor mulţimii amestecate pe care, putem presupune că, mulţi izraeliţi le adoptaseră cu entuziasm. Până unde merseseră izraeliţii cu această închinare idolatră reiese clar din porunca din versetul 7.
Dintre toate sacrificiile, jertfele pentru pace erau cele mai predispuse la abuzuri. În general, celelalte, în care era vorba de sânge, fie erau date preotului, fie erau arse, după ce sângele fusese stropit şi grăsimea îndepărtată. În nici unul dintre cazuri, cel care aducea jertfa nu primea nici o parte din ea. Doar la jertfele pentru pace, Domnul primea sângele şi grăsimea, iar preotul pieptul şi spata dreaptă (cap. 7,34), iar ce mai rămânea îi aparţinea aducătorului jertfei şi invitaţilor lui (Deutronom 27,7; vezi Levitic 7,15).
Din punct de vedere pur omenesc, jertfele pentru pace aveau un alt avantaj. De obicei, pentru ca o jertfă să fie primită trebuia să fie desăvârşită (cap. 22,21; 3,1), dar o jertfă pentru pace, fiind o jertfă de bună voie, nu se cerea să fie desăvârşită. Ea putea fi folosită chiar dacă avea ,,un mădular prea lung sau prea scurt” (cap 2,23). Dacă un om dorea să dea o serbare, putea să aleagă un animal care era diform, dar nu bolnav.
De aici înainte, el trebuia să-l aducă la Cortul Întâlnirii şi să-I prezinte Domnului, adică preotului, ceea ce cerea Dumnezeu. De aici înainte, nici un izraelit nu mai putea participa la nici o celebrare, în afară de acelea ţinute în interiorul taberei. Se presupune că acestea erau conduse în armonie cu regulile religioase şi sociale cuprinse în Legea lui Dumnezeu.
Mutarea sacrificărilor şi a festivităţilor avea să aibă şi alte rezultate dorite. Se pare că textul vrea să spună că orice sacrificare a animalelor trebuia să aibă loc sub directa supraveghere a preoţilor. În felul acesta, chiar şi junghierea unui animal era făcută ca act semi-religios. Înţeleasă în felul acesta, porunca avea să sublinieze faptul că Dumnezeu trebuia să fie recunoscut în toate lucrurile, că El cerea o parte din tot ce aveau, în acest caz, sângele şi grăsimea. Acest act avea să-i înveţe pe cei din Israel să-L cinstească pe Dumnezeu cu avutul lor şi să împartă cu preoţii ce le aparţinea. Mai ales vărsarea de sânge şi sângele însuşi a căpătat un sens nou, pentru că poporul avea să-l trateze cu cel mai mare respect şi nu putea să-l mănânce în nici o împrejurare.
Principiile acestea sunt tot atât de valabile acum ca atunci. Dumnezeu are o pretenţie asupra a tot ce posedăm. Dumnezeu trebuie să fie onorat chiar şi în ce priveşte mâncarea şi băutura. De asemenea, Dumnezeu ar dori ca poporul Său să fie deosebit de mulţimea amestecată. În asocierea cu lumea sunt pericole şi pentru tânăr, şi pentru bătrân. Legăturile se formează uşor, iar rezultatele sunt adesea fatale pentru credinţa celui credincios. Şcolile din lume sunt pline de primejdii. Funcţiile lor sociale sunt o cursă, după cum sunt şi exerciţiile de clasă şi de absolvire în Sabat. Oricine merge ,,afară din tabără” are nevoie de o protecţie deosebită şi mai întâi trebuie să aibă o chemare sigură de la Dumnezeu să facă aşa.