16:2 Domnul a zis lui Moise: Vorbeşte fratelui tău Aaron, şi spune-i să nu intre în tot timpul în sfântul locaş, dincolo de perdeaua dinăuntru, înaintea capacului ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară; căci deasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor.
Să nu intre. Aceasta era curând după moartea celor doi fii ai lui Aaron despre care s-a raportat în cap. 10. Deşi mai erau câteva luni până la Ziua Ispăşirii, Dumnezeu l-a instruit pe Moise cu privire la ea, ca să aibă suficient timp pentru a cunoaşte ritualul.
Perdeaua. În sanctuar erau două perdele, una la intrarea din curte în prima despărţitură, cealaltă care despărţea cele două încăperi. Perdeaua la care se referă aici este a doua (Evrei 9,3), cea dinaintea tronului harului (Exod 26,31.32). Aceasta era perdeaua înaintea căreia stăteau preoţii când aduceau tămâie pe altarul tămâierii, înaintea tronului harului. Privirea lor nu putea străbate perdeaua, dar ei ştiau că pe partea cealaltă era chivotul cu tronul harului, unde făgăduise Dumnezeu să se întâlnească cu poporul Său (Exod 25,22). Chipurile de heruvimi brodaţi pe perdea îi reprezentau pe îngerii care stăteau înaintea tronului lui Dumnezeu. Perdeaua îi ocrotea de slava mistuitoare şi în acelaşi timp le îngăduia să se apropie.
Heruvimii brodaţi le aminteau de heruvimii care stăteau la poarta Edenului (vezi comentariul pentru Geneza 3,24). După ce păcătuiseră, Adam şi Eva n-au mai putut trece de heruvimi, nici preoţii din sanctuar n-au mai putut trece de heruvimii simbolizaţi pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu. Numai marele preot putea să intre în Sfânta Sfintelor pentru a sluji, şi numai pentru puţin timp, o zi pe an.
În decursul anului, sângele jertfelor era adus în sanctuar şi stropit de ,,şapte ori înaintea Domnului, înaintea perdelei sanctuarului” (Levitic 4,6.17), în cazul când păcătuia preotul care avea ungerea, sau întreaga adunare. Imediat după perdea era chivotul care conţinea tablele Legii. Stropirea sângelui se făcea cu referire la Lege, pentru că păcătuind oamenii călcau Legea, iar călcarea Legii cerea ispăşire. Stropirea sângelui era o recunoaştere a călcării Legii şi un semn simbolic al plăţii pretenţiilor ei, fie pentru ascultare desăvârşită, fie pentru viaţa celui neascultător. Ascultă şi trăieşte, nu asculta şi vei muri, aceasta era hotărârea ei.
Cu toate acestea, sângele stropit niciodată nu ajungea la Lege, pentru că perdeaua se interpunea. Chiar şi la Ziua Ispăşirii, când perdeaua era dată la o parte şi sângele era stropit în Sfânta Sfintelor, sângele nu ajungea la Lege. Tronul harului acoperea legea, iar sângele rămânea acolo. Tronul harului era un simbol al lui Hristos. În conformitate cu Romani 3,25 Dumnezeu L-a trimis pe Hristos să fie ,,o jertfă de ispăşire”, literal un ,,scaun al milei”. Hristos este ,,tronul harului” nostru. Prin moartea Sa pe cruce şi prin slujirea Sa în curţile de sus, Hristos ne mântuieşte, luând locul nostru pe cruce şi pledând în favoarea noastră cu privire la Legea călcată. El stă între noi şi Lege şi ne mântuieşte de pedeapsă, nu prin ignorarea sau înlăturarea ei, ci prin plătirea pretenţiilor ei juste, recunoscând în felul acesta autoritatea ei şi cinstind-o.
Preoţii intrau în sanctuar cu sângele unui animal junghiat şi în virtutea lui. Domnul Hristos, ,,prin puterea unei vieţi nepieritoare” (Evrei 7,16), a intrat nu cu ,,sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Lui, o dată pentru totdeauna în Locul Prea Sfânt... după ce a căpătat o răscumpărare veşnică pentru noi” (Evrei 9,12).
Noi suntem invitaţi să-L urmăm acolo prin credinţă (Evrei 4,16). Calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi şi pe care El însuşi a mers este calea crucii, calea ascultării. Nu există altă cale.
Aceasta scoate în evidenţă expresia des folosită – uneori fără să ne dăm seama – de a merge cu Hristos. El a intrat în Sfânta Sfintelor, iar acum se găseşte acolo slujind pentru noi. El a mers pe calea crucii, pe calea spre Ghetsemani şi Golgota. Domnul ne invită să-L urmăm (Matei 20,22.23). Cei care primesc invitaţia Lui trebuie să meargă cu El de bună voie pe calea crucii. Cei care Îl urmează în felul acesta aici, vor avea privilegiul de a trăi în prezenţa Sa într-o lume mai bună.
Aceeaşi învăţătură ne este prezentată în Cina Sfântă. Hristos spune: ,,Acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi... Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu (1 Corinteni 11,24.25). Când luăm pâinea şi paharul, intrăm într-un legământ solemn cu Dumnezeu, făgăduind că vom merge pe cale, chiar dacă aceasta ar putea să însemne un trup frânt şi vărsarea sângelui nostru în martiraj.
Este deosebit de sugestiv faptul că biserica rămăşiţei lui Dumnezeu este ,,cel mai nobil vlăstar al timpului”. Asupra ei străluceşte lumina tuturor veacurilor trecute, ea a moştenit nu numai slăbiciunile generaţiilor trecute, ci şi cunoştinţa biblică acumulată a veacurilor. Ei i-a fost dată atâta lumină asupra Scripturii, aşa cum n-a fost dată nici unui alt popor. Ea are lumina cu privire la Sanctuar; ea are cel mai sigur cuvânt al profeţiei; ei i-a fost încredinţată propovăduirea cunoştinţei de Dumnezeu. Membrii ei înţeleg lucrarea pe care o face Hristos acum în curţile de sus. Lor le-a fost dat nepreţuitul privilegiu de a-i vesti lumii solia că a sosit ceasul judecăţii lui Dumnezeu şi că sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Ce fel de oameni trebuie să fie ei ,,printr-o purtare sfântă şi evlavioasă” (2 Petru 3,11).
Chivotul. În chivot, sub tronul harului, erau cele Zece Porunci, temelia guvernării lui Dumnezeu. Aici, la chivot, s-au întâlnit dreptatea şi mila; îndreptăţirea şi pacea ,,se sărută” (Psalmi 85,10). Aici S-a descoperit Dumnezeu Însuşi; aici era locul tainic al Celui Prea Înalt. Chivotul şi tronul harului erau centrul întregului serviciu al jertfelor.
Ca să nu moară. Avertismentul dat lui Aaron aduce aminte despre nenorocirea care a venit asupra fiilor lui din cauza neascultării lor (Levitic 10,1.2).
În nor. Dumnezeu i-a făgăduit lui Moise că îl va întâlni la ,,uşa Cortului Întâlnirii” (Exod 29,42), la altarul tămâierii din faţa perdelei (Exod 30,36; Numeri 17,4), şi, ca aici, direct înaintea tronului harului (Exod 25,22; 30,6). Prezenţa ,,norului” deasupra tronului harului în nici un caz nu înseamnă că Sfânta Sfintelor era întunecată, pentru că împreună cu ,,norul” era slava Domnului (1 Regi 8,10.11; 2 Cronici 5,13.14; Apocalipsa 15,8). Şechina, dovada vizibilă că Dumnezeu era într-adevăr cu poporul Său, rămânea deasupra tronului harului (Exod 25,22; Psalmi 80,1; Isaia 37,16). Omului poate să i se pară că Dumnezeu locuieşte în ,,întuneric” (1 Regi 8,12; Psalmi 18,11). Dar ,,Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric” (1 Ioan 1,5). El locuieşte ,,în lumina de care nu poţi să te apropii” (1 Timotei 6,16). Când S-a descoperit poporului Său, Dumnezeu a acoperit întotdeauna slava Sa cu un nor, în aşa fel încât fiinţele muritoare să-şi poată da seama de prezenţa Lui, şi totuşi să o poată suporta (Exod 16,10; 19,9; 24,16; 34,5; 40,34.38).