10:15 Împreună cu grăsimile rânduite să fie mistuite de foc, ei vor aduce spata adusă ca jertfă prin ridicare, şi pieptul care se leagănă într-o parte şi alta înaintea Domnului; ele vor fi ale tale şi ale fiilor tăi împreună cu tine, printr-o lege veşnică, aşa cum a poruncit Domnul.
Cum a poruncit Domnul. Ideea că nimic nu trebuie să împiedice lucrarea lui Dumnezeu, că împrejurările nu trebuie să întrerupă ritualul sanctuarului a ajuns cu trecerea anilor adânc înrădăcinată în mintea preoţilor. Aceasta a ajuns la o încercare extremă în capturarea finală şi distrugerea Templului sub romani, în anul 70 d.Hr. Era pe vremea jertfei de seară. Ierusalimul fusese deja luat, dar Templul mai rezista. Solemn şi netulburaţi, preoţii îşi îndeplineau ritualul în timp ce romanii escaladau zidurile şi intrau în incinta Templului. Clădirile au fost incendiate şi peste tot erau numai flăcări. Dar preoţii, cu paşi înceţi şi măsuraţi, îşi continuau lucrarea, fără ca măcar să privească în jur. Nimic nu trebuie să oprească lucrarea lui Dumnezeu.
Regalitatea prezintă aceeaşi învăţătură. O bombă poate exploda lângă carul regal, dar este de presupus că regele n-o vede. El trebuie să-şi reţină stăpânirea de sine şi să nu îngăduie să-l tulbure nimic. Parada trebuie să continue şi să nu existe nici o privire înapoi.
Răspunsul dat de Isus unor farisei înstăriţi care au ales să-şi rezolve mai întâi treburile personale poate să pară aspru şi nemilos (vezi Luca 9,59-62). Puţine obligaţii sunt considerate mai urgente decât aceea de a avea grijă de părinţii cuiva. Totuşi nici acestea – şi ele pot fi numite obligaţii sfinte – nu pot să stea în calea îndeplinirii lucrării lui Dumnezeu. Lucrarea trebuie să continue.