1:7 Fiii preotului Aaron să facă foc pe altar şi să pună lemne pe foc.
Să facă foc pe altar. Într-un loc anumit de pe altarul arderii de tot ardea întotdeauna un foc. Era datoria preoţilor să se asigure că acest foc nu se stingea niciodată. Pentru că a fost aprins de Însuşi Dumnezeu, el era considerat foc sfânt. Focul acesta nu trebuia să fie folosit pentru nevoi obişnuite, şi nici focul obişnuit nu trebuia să fie folosit în serviciul sanctuarului. Din acest foc central de pe altar, preoţii aprindeau alte focuri spre a aranja astfel jertfele care puteau fi aduse. În felul acesta, la altar ardeau mai multe focuri în acelaşi timp, toate aprinse de la acel foc central. Tot de pe acest altar, preoţii luau cărbunii pentru cădelniţele lor când intrau să ardă tămâie în locul sfânt. Focul de pe altarul tămâierii era luat de pe altarul arderii de tot. Este interesant a se observa că în ceruri există un înger care este însărcinat cu focul (Apocalipsa 14,18).
Să pună lemne pe foc. Lemnele folosite la serviciul sanctuarului erau cercetate cu grijă înainte de a fi îngăduit să ajungă pe altar. Lemnele care fuseseră atacate de insecte sau mâncate de viermi erau respinsă. Lucrarea de a se îngriji de aprovizionarea cu lemne le revenea unora dintre preoţi şi, o dată pe an, poporului i se cerea să ajute la adunarea de combustibil pentru sanctuar. Lucrarea aceasta trebuie să fi fost în ea însăşi instructivă pentru ei, deoarece în timp ce strângeau lemnele şi le examinau să, ei înşişi au fost impresionaţi de sfinţenia lui Dumnezeu şi cererea Sa cu privire la desăvârşirea chiar şi în chestiunile cele mici.
Lemnele nu erau aruncate în foc, nici nu erau puse la întâmplare. Ele erau puse ,,în ordine” cu grijă. Învăţătura este evidentă. Nimic din ce are de a face în slujirea lui Dumnezeu nu este îngăduit să se facă în mod neglijent. Totul trebuie să fie făcut cu grijă şi respect.