1:3 Dacă darul lui va fi o ardere de tot din cireadă, să-l aducă din partea bărbătească fără cusur; şi anume să-l aducă la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului, ca să fie plăcut Domnului.
Dacă darul lui va fi o ardere de tot. Dacă garbon-ul lui va fi ?lah”. ?lah, cuvântul ebraic obişnuit pentru ,,jertfa arderii de tot”, sau ,,darul arderii de tot”, înseamnă ,,ceea ce merge în sus”, sau ,,ceea ce se înalţă”. Alt termen folosit numai de două ori, este kalil, care înseamnă întreg. Cuvintele acestea derivă din faptul că jertfele arderii de tot erau arse pe altar în întregime, şi după cum fumul se ridica, tot aşa se înălţa şi jertfa, simbolic, la Dumnezeu. Traducerea Donay foloseşte cuvântul olocaust, ceea ce însemnă ,,aceea ce este ars în întregime”. Aceste nume descriu corect jertfa arderii de tot. Din ea nu era mâncată nici o parte, cum era cazul cu alte jertfe, totul era ars şi înălţat la Dumnezeu în flăcări, ca ,,un miros bineplăcut” (v.9). Nu se reţinea nimic. Totul Îi era dat lui Dumnezeu. Aceasta însemna consacrare deplină.
Jertfele pentru arderea de tot sunt primele jertfe amintite după potop, când Noe, ,,a adus arderi de tot pe altar” (Geneza 8,20). Apoi, ele sunt amintite în porunca lui Dumnezeu către Avraam de a aduce pe fiul său ca ,,ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune” (Geneza 22,2). Cartea lui Iov, poate cea mai veche din Biblie, raportează cum Iov ,,se scula dis de dimineaţă şi aducea... o ardere de tot. Căci zicea Iov: ,,Poate că fii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima lor” (Iov 1,5). După cât se pare, Iov credea că arderea de tot adusă de el putea să abată mânia lui Dumnezeu, chiar dacă fiii lui nu aduseseră nici o jertfă pentru ei înşişi, şi nici nu-şi dădeau seama că păcătuiseră. Rabinii aveau o zicală: ,,Arderea de tot face ispăşire pentru călcările de lege ale lui Israel”.
Arderile de tot erau cele mai vechi dintre toate jertfele şi cele mai caracteristice şi cuprinzătoare, înglobând în ele elementele esenţiale tuturor jertfelor. Importanţa lor se vede din faptul că timp de secole ele au fost singurele jertfe care au existat. Mai târziu, când au fost poruncite şi alte jertfe, era prevăzut în mod expres că ele nu trebuiau să ia locul arderii de tot, ci erau numai un adaos la arderea de tot continuă (vezi Numeri 28,10; 29,16; etc.)
Cu toate că jertfele zilnice de dimineaţa şi de seara, obligatorii chiar şi în ziua ispăşirii, erau pentru naţiune, ele mai serveau şi un scop definit pentru israelitul ca individ. În cele din urmă, când serviciul sanctuarului a fost instituit la Ierusalim, Dumnezeu a poruncit ca toate jertfele să fie aduse acolo, şi numai preoţii să slujească la altar. Deşi aceasta centraliza închinarea şi tindea spre uniformizare, fiind astfel folositoare, ea crea greutăţi pentru cei care locuiau la o oarecare depărtare de sanctuar. O călătorie din Galilea până la Ierusalim avea să dureze multe zile, poate chiar săptămâni, dacă se aducea şi un animal de jertfă. În călătoria lui spre casă, omul putea să păcătuiască iarăşi şi ar fi trebuit să facă o nouă călătorie. Fără îndoială că acest fapt ar fi dat naştere la o situaţie imposibilă. Pentru el, jertfa zilnică de dimineaţă şi de seară constituia o soluţie fericită.
Animalele permise pentru serviciile zilnice erau obţinute cu bani rezultaţi din contribuţia întregului popor. În fiecare dimineaţă, pe altarul arderii de tot era jertfit un miel pentru naţiunea întreagă, iar seara slujba era repetată. Jertfa acestei arderi de tot cuprindea o ispăşire temporară pentru naţiune, până la vremea când putea să vină păcătosul însuşi pentru a aduce propria jertfă. Aceste jertfe naţionale făceau pentru naţiune acelaşi lucru pe care Iov îl avea în minte, când zicea: ,,Poate că fiii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima lor” (Iov 1,5). Iov nu ştia dacă fiii lui au păcătuit. Dar se putea ca ei să fi păcătuit. Şi astfel, pentru a-i ,,acoperi”, până când trebuiau să aducă ei înşişi jertfa, Iov a lucrat pentru ei. În acelaşi fel, arderea de tot zilnică pentru naţiune acoperea pe Israel până ce fiecare putea să aducă jertfa individuală. Talmudul învaţă că jertfa de dimineaţă făcea ispăşire pentru păcatele săvârşite în timpul nopţii, iar jertfa de seară pentru păcatele săvârşite în timpul zilei.
Arderea de tot zilnică era arsă pe altar, dar la un foc slab, în aşa fel ca o jertfă să dureze până de avea să fie pusă pe altar următoarea (Levitic 6,9). Jertfa de seară dura până dimineaţa, şi jertfa de dimineaţă până seara. În felul acesta, pe altar era întotdeauna o jertfă care oferea ispăşirea provizorie pentru Israel. Când un om păcătuia, deşi nu era în măsură să vină imediat la sanctuar, sau chiar timp de săptămâni ori luni, el ştia că pe altar era o jertfă pentru el şi că era ,,acoperit”, până când putea să aducă propria jertfă spre a confirma pocăinţa.
Această prevedere plină de îndurare pentru păcătoşii din vechime constituie o puternică speranţă pentru păcătosul de astăzi. Sunt vremuri când păcătuim, dar nu ne dăm seama de aceasta până mai târziu şi nu le mărturisim imediat. Ce mângâiere este să ştim că Hristos este întotdeauna gata să ne ,,acopere” cu haina dreptăţii Sale, până ajungem să înţelegem situaţia noastră, că El niciodată nu ne părăseşte, sau nu ne respinge şi că, înainte ca să venim la El, a luat o măsură necesară pentru mântuirea noastră. Dar fie ca nimeni să nu profite de acest lucru spre a întârzia mărturisirea.
Cu toate că arderile de tot despre care este vorba în Levitic 1 sunt de bună voie, totuşi când sunt aduse, după cum s-a observat deja, ritualul care trebuia să fie urmat era precis şi strict. În felul acesta, izraeliţii învăţau ce înseamnă ascultarea implicită. Dumnezeu putea să ierte, Dumnezeu vrea să ierte, dar trebuia să aibă loc o supunere absolută faţă de instrucţiunile divine. Acela care dorea să se apropie de Dumnezeu trebuia să o facă în felul arătat de Dumnezeu. El primea numai acea închinare care era în concordanţă cu voia Sa – nu aceea care ni se pare nouă ca fiind cea mai bună şi mai eficientă, nu aceea despre care am putea crede că se adaptează cel mai bine la ocazie, nu aceea care pare să aducă cele mai grabnice venituri sau cei mai mulţi bani, ci numai aceea pe care o aprobă Dumnezeu şi asupra căreia El poate să lase binecuvântarea Sa.
Pentru arderile de tot erau folosite patru feluri de vieţuitoare: viţei, oi, ţapi, păsări. Aducătorul putea să o aleagă pe care o dorea. Desigur, bogatul îşi putea permite să aducă un viţel. Săracul care îşi putea îngădui numai un porumbel sau o turturea avea să aducă una din aceste păsări. În mod semnificativ, Maria, mama lui Isus, a adus două turturele la Templu ca dar după naşterea de copil (vezi Levitic 12,8; Luca 2,22-24). Iosif şi Maria erau oameni săraci: Leul şi vulturul, regi printre animale şi păsări, fiind necurate, nu se foloseau la jertfe, ci mai degrabă mielul şi porumbelul. Dumnezeu nu Se uită la spiritul înălţat şi mândru, ci va primi pe cel blând şi smerit.
Arderea de tot de bunăvoie era un dar din iubire, de dedicare, de consacrare. Ea era adusă într-un spirit de bucurie lui Dumnezeu. Ea era mai mult decât un dar, era dăruirea de sine, o jertfă vie. Astăzi nu mai aducem arderi de tot, dar ar fi bine să aplicăm spiritul care insufla jertfele arderii de tot la trăirea zilnică a vieţii de creştin. Lui Dumnezeu încă Îi place o slujire adusă de bună voie şi cu bucurie (2 Corinteni 9,7).
Parte bărbătească fără cusur. ,,Vita pentru jertfă să fie fără cusur, ca să fie primită; să n-aibă nici un cusur în ea” (Levitic 22,21). Aceasta scoate în evidenţă faptul că Dumnezeu cere de la noi tot ce-i mai bun. Este posibil să nu fim bogaţi sau în stare să-I aducem lui Dumnezeu daruri mari, dar ce dăm trebuie să fie desăvârşit. Trebuie să aducem doar ce avem mai bun. Nu trebuie să-I aducem lui Dumnezeu ceva de mică valoare – un ban defectuos, o proprietate insalubră, resturi de timp neocupat. Noi trebuie să-I slujim lui Dumnezeu cu tot ce avem mai bun.
Să fie plăcut Domnului. Mai degrabă, ,,ca să poată fi primit înaintea Domnului” (RSV). Dăruitorul trebuia ,,să-l (darul) aducă la uşa Cortului Întâlnirii”, dar ea avea să fie primită înaintea Domnului”. Acelaşi cuvânt ebraic tradus aici ,,de bunăvoie” este redat ,,primit” în versetul 4.