20:48 Bărbaţii lui Israel s-au întors la fiii lui Beniamin, şi i-au trecut prin ascuţişul sabiei, de la oamenii din cetăţi până la dobitoace, şi tot ce au găsit. Au pus de asemenea foc tuturor cetăţilor pe care le-au găsit în cale.
Tot ce au găsit. Acest măcel fără discriminare al ne-combatanţilor, fără a se mai aminti acela al oştirii înfrânte şi fugare, a fost întru totul nejustificat. Păcatul oamenilor din Ghibea trebuia să fie pedepsit pentru că el a fost mare. Totuşi, când rezistenţa efectivă a oştirii lui Beniamin a fost nimicită, sarcina oştirii israelite era încheiată. Criminalii făptaşi ar fi putut apoi să fie prinşi şi pedepsiţi. Cetatea lor Ghibea se afla deja în ruine. Ar fi trebuie să fie îndeajuns. Nu exista nici o scuză pentru nemiloasa exterminare a întregii seminţii, nici pentru arderea cetăţilor ei. Dar, în fierbinţeala luptei, se pare că lucrează în oameni o patimă neraţională, care îi conduce la acţiuni pe care ei nu le-ar săvârşi în momentele lor rezonabile. În astfel de momente, oamenii adesea nu mai sunt stăpâni pe ei; raţiunea nu mai conduce şi glasul conştiinţei nu mai este (ascultat) auzit. Aceasta avea să fie adevărat mai ales atunci când erau fără un conducător de seamă de la care oştirea să poată aştepta instrucţiuni şi care să poată exercita controlul. Mândria rănită a oştirii israelite, făcând-o să o usture prin cele două înfrângeri pricinuite de către un adversar mult mai mic, a făcut-o să comită un rău mai mare, măsurat ca extindere, decât păcatul pe care israeliţii au căutat să-l pedepsească.