2:22 Astfel, prin ele, voi pune pe Israel la încercare, ca să ştiu dacă vor căuta sau nu să urmeze calea Domnului, cum au căutat părinţii lor.
Voi pune pe Israel la încercare. Scopul de a lăsa aceste neamuri păgâne n-a fost pentru a constata dacă Israel, expus în felul acesta la contact strâns şi contact cu păgânismul, avea să rămână credincios faţă de propria lor religie. "Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni" (Iacov 1:13). Mai de grabă, încă de la început era vădit că Israel nu rămăsese credincios. Dumnezeu a lăsat neamurile ca unelte spre a mâhni pe israeliţi, spre a-i pedepsi, şi spre a-i învăţa că nu se merită să meargă pe calea apostaziei. Prin dureri, Dumnezeu se străduia să întoarcă inima poporului Său înapoi spre El. Acesta se pare a fi sensul pe care îl are aici cuvântul "voi pune... la încercare". El înseamnă "a supune la probă" în sensul de a aduce experienţele dureroase care aveau să trezească poporul la adevărata lor demnitate.
Experienţe asemănătoare au fost soarta oamenilor din toate epocile. Perioade de suferinţe şi dezamăgire au slujit să întoarcă gândurile celor încercaţi înapoi la seriozitatea datoriei şi marele scop al lui Dumnezeu cu existenţa lor. Experienţele acestea n-au fost pentru a descoperi lui Dumnezeu caracterul oamenilor, pentru că El cunoaşte inimile lor, ci mai de grabă pentru a le dovedi adevărata lor stare.
Cu toate repetatele insuccese ale lui Israel din timpul acestei perioade, pedeapsa n-a fost întru totul nereuşită. Pedepsirile prin neamurile străine trebuie să fi lucrat schimbări în vieţile unora dintre evrei. Pedepsele aspre şi continui fără îndoială că au infiltrat în mulţi simţământul că drumul păcatului era o cale a durerii. Pentru a împrumuta expresia lui Bunyan, Dumnezeu a făcut ,,calea ocolită a păşunii" mai aspră decât ,,drumul cel mare al împăratului". După ce au fost apucaţi de ,,disperare uriaşă" de mai multe ori, israeliţii au fost adesea bucuroşi să se întoarcă iarăşi pe calea de la care se îndepărtaseră. Pedepsele acestea au dat poporului lecţii destul de aspre, astfel încât pe vremea lui Samuel se pare că israeliţii au făcut unele progrese spirituale. La sfârşitul perioadei judecătorilor când a fost anunţată intrarea în slujba de judecător al lui Samuel, auzim despre apostazii mai puţine decât înainte. Ba mai mult, toate necazurile acestea au tins să facă astfel încât diferitele seminţii să se ţină mai strâns împreună, astfel că pe vremea lui Samuel se putea discerne un simţământ naţionalist.
Să urmeze calea. Tendinţa naturală de a face "fiecare ce-i place" (Deuteronom 12:8; comp. cu Judecători 17,6; 21,25) a fost pe deplin dovedită de către Israel în timpul secolelor în care au fost conduşi de judecători, şi mai apoi sub monarhie. Căile omului sunt de obicei "fără prihană în ochii lui" (Proverbe 21:2). Drept rezultat, ,,noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul. lui": (Isaia 53,6).