2:20 Atunci Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel, şi a zis: Fiindcă neamul acesta a călcat legământul Meu pe care-l poruncisem părinţilor lor, şi fiindcă n-au ascultat de glasul Meu,
Domnul S-a aprins de mânie. Textul are ca scop să zugrăvească ura lui Dumnezeu faţă de păcat. Mânia nu este aceea de impuls, ci mai degrabă scârba lui Dumnezeu faţă de rău, o scârbă care îşi are temeiul în sfinţenia caracterului Său. Mânia omului este o patimă impulsivă şi egoistă. Mânia lui Dumnezeu izvorăşte din veşnicele principii de dreptate şi bunăvoinţă. Dacă Dumnezeu este nemărginit de bun şi sfânt, şi dacă El cunoaşte întreaga mizerie pe care a adus-o păcatul în creaţia Sa, cu ce alt sentiment poate El să privească păcatul decât acela de ură şi indignare, pe care în cele din urmă îl va condamna la nimicire. Până atunci, Dumnezeu caută să salveze pe păcătos ca să nu fie şi el mistuit în focul curăţitor (Ezechiel 33,11; 2 Petru 3,9).
A călcat legământul Meu. Neplăcerea lui Dumnezeu n-a fost fără pricină. Faptul că poporul luase parte la legământul făcut la Sinai şi a fost de acord cu el, le-a impus obligaţii care au fost egale cu poruncile. Obligaţia specială pe care ei o nesocoteau în mod atât de flagrant a fost aceea care oprea închinarea la alţi dumnezei.