2:19 Dar, după moartea judecătorului, se stricau din nou, mai mult decât părinţii lor, ducându-se după alţi dumnezei, ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, şi stăruiau în această purtare şi împietrire.
Se stricau din nou. Adică, se întorceau la apostaziile lor de mai înainte. Ei au părăsit închinarea lui Dumnezeu, şi s-au întors la cultul zeităţilor păgâne şi a practicării idolatriei stricăcioase. În cadrul acestor împrejurări prezintă scriitorul cărţii Judecătorilor teza sa, şi anume că Dumnezeu a îngăduit ca necazul să vină ca rezultat al păcatului pentru a trezi pe poporul Său să vadă răul umblărilor lor rele. Aceste necazuri au dat naştere la o formă de întristare şi pocăinţă. Apoi Domnul a ridicat un eliberator. În timpul răgazului, El s-a îngrijit de o punere la probă a sincerităţii pocăinţei lui Israel. După moartea judecătorului poporul nerecunoscător recădea curând în vechile lor umblări. Acesta este punctul de vedere care face din cartea Judecătorilor mai mult decât o simplă istorie. Ea este o filozofie a istoriei. Autorul nu este interesat numai în simpla narare a celor ce s-au întâmplat după aşezarea în Canaan. El este mai mult un predicator decât un istoric. El doreşte ca cititorul să vadă pentru ce s-au întâmplat aceste lucruri. El spune că perioada de după intrarea în Canaan a fost nestabilă, şi în principal, dezastruoasă pentru evrei. Pentru un timp ei aveau să fie liberi; apoi din nou aveau să fie în robie sau sufereau invazii. Pentru ce se întâmpla aceasta? Din cauză că poporul a părăsit pe Dumnezeu, iar El, într-un efort de a-i aduce înapoi, a îngăduit să vină nenorocirea. Cu alte cuvinte, autorul ne spune că mâna lui Dumnezeu făcea istoria, spre a realiza scopul dorit de El.
Autorul Judecătorilor a fost unul dintre primii istorici adevăraţi. El a căutat să raporteze generaţiilor viitoare sensul evenimentelor.
Mai mult decât părinţii lor. Una dintre cele mai uimitoare caracteristici ale păcatului este felul în care se dezvoltă cu repeziciune. Îngăduie-i un mic început, şi curând el înăbuşe capacitatea de a rezista, contra lui, şi cuprinde întreaga viaţă.
Stăruiau. Propoziţia înseamnă în mod literal, ,,ei n-au lăsat să cadă nimic din faptele lor". Ei nu erau dispuşi să înlăture nici unul dintre obiceiurile şi practicile lor rele. Inimile lor nu erau schimbate cu adevărat. Dacă ei ar fi primit într-adevăr un spirit nou, ei ar fi forţat aceste obiceiuri vechi să se desfacă întocmai cum seva care se ridică într-un pom forţează frunzele moarte să se desprindă.