11:31 oricine va ieşi pe porţile casei mele înaintea mea, la întoarcerea mea fericită de la fiii lui Amon, va fi închinat Domnului, şi-l voi aduce ca ardere de tot.
Oricine va ieşi. Pe cine să aştepte Iefta să iasă pe porţile casei lui, să-l salute când se întoarce de la victorie dacă nu pe soţia lui sau pe fiica lui sau poate pe un sclav? Unii au încercat să arate că putea fi vorba de un animal, din acelea care adesea se puteau găsi în casa celor din vechime. Dar termenul ebraic pe care îl foloseşte (,,înaintea mea”) pare să pledeze împotriva acestei păreri. Termenul acesta este de cele mai multe ori folosit în legătura cu oameni (vezi Geneza 18:2; Exod 18,7; 2 Regi 1,6 etc.). S-a făcut şi observaţia că n-ar fi fost o juruinţă extraordinară jertfirea unui miel sau unui bou pentru o victorie atât de minunată. Astfel de jertfe aveau să fie aduse de mulţi israeliţi.
Trebuie să ne amintim că, deşi Iefta se închina Dumnezeului lui Israel, şi în această promisiune s-a unit cu El, el crescuse în ţară străină, printre neamuri păgâne. La aceste neamuri păgâne, în timp de criză, se aduceau jertfe umane. Compară cu fapta împăratului Moabului, care l-a jertfit pe fiul său cel mai mare zeului său Chemoş ca act final de disperare, spre a salva cetatea lui de israeliţii care atacau (2 Regi 3,26.27). Legea lui Moise a interzis aducerea de jertfe omeneşti (Levitic 18,21; Deuteronom 12,31 etc.), totuşi această oprelişte a fost călcată din când în când, până în zilele lui Ahaz şi Manase (2 Cronici 28,3; 33,6).
Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lui Iefta pentru ca Israel să poată fi scăpat de nimicire. Dar prezenţa Duhului nu garantează infailibilitate şi atotştiinţă. Cel care primeşte spiritul rămâne o unealtă morală, liberă şi se aşteaptă să facă progresul cuvenit în cunoştinţa şi creşterea spirituală. Iefta, în ignoranţa lui de a cunoaşte ce este drept, în mod nesăbuit a făcut o juruinţă rea. În acelaşi fel, deşi Duhul Domnului a îmbrăcat pe Ghedeon şi a lucrat prin el o mare eliberare, Duhul nu l-a împiedicat să înălţe o închinare ilegală. Naraţiunea necugetatei juruinţei a lui Iefta este relatată aşa cum sunt multe în Scriptură, fără notă sau comentariu; într-adevăr nu este nevoie nici de una, nici de alta. Singura judecată posibilă în cazul lui Iefta este aceea a condamnării.
Închinat Domnului. După cum se pare în acelaşi sens în care Ierihonul şi locuitorii lui fuseseră închinaţi Lui (vezi cele despre Iosua 6,15).
Şi-l voi aduce. Unii s-au străduit să traducă cu ,,sau” cuvântul ebraic ,,şi” de la începutul expresiei. Ei cred că, de fapt, Iefta a zis: ,,Oricine va ieşi pe porţile casei mele înaintea mea la întoarcerea mea va fi închinat în mod exclusiv pentru slujba Domnului, dacă este o fiinţa omenească sau dacă acesta este un animal curat eu îl voi aduce ca ardere de tot.” Deoarece fiica lui a fost aceea care i-a ieşit înainte, astfel de comentatori zic că se aplică prima expresie, adică, ,,va fi sigur a Domnului”. Comentatorii care sunt de această părere explică declaraţia lui Iefta ca însemnând că fiica lui Iefta nu s-a căsătorit niciodată, ci s-a consacrat slujirii religioase pentru tot restul vieţii ei (vezi v. 39).
Lui. (în engl. – ,,I will offer it”) Unii comentatori preferă să redea pronumele tradus astfel prin ,,Lui”, făcând ca declaraţia să se citească ,,Eu îi voi aduce Lui (Dumnezeu) ca ardere de tot”. Este adevărat că pronumele ebraic, aflându-se singur, poate însemna fie ,,lui”, fie ,,îl”.
Dar, ataşat la verb, ca aici, pronumele trebuie întotdeauna înţeles ca obiect direct al verbului. Această regulă invariabilă pretinde traducerea ,,Eu îl voi aduce ca ardere de tot”. Ba mai mult, durerea lui Iefta (v. 35), plânsul fiicei lui (v. 37), şi impresia făcută asupra contemporanilor (v. 37, 40) cer ceva cu totul ieşit din comun, ceva mai mult decât o ardere de tot obişnuită.