11:30 Iefta a făcut o juruinţă Domnului, şi a zis: Dacă vei da în mâinile mele pe fiii lui Amon,
Iefta a făcut o juruinţă. Raportul despre juruinţa lui Iefta ne confruntă cu unul dintre acele pasaje dificile ale Scripturii, unde raportul este prea scurt pentru a permite concluzii hotărâte cu privire la ceea ce s-a întâmplat. După o interpretare, Iefta a jertfit-o într-adevăr pe fiica sa ca ardere de tot şi, făcând aşa, s-a aşezat pe sine intr-o lumină rea. Având în vedere faptul că Dumnezeu i-a dat succes în conformitate cu juruinţa, o astfel de faptă din partea sa apare deosebit de odioasă şi extrem de greu de înţeles. A doua părere, care susţine că Iefta şi-a devotat fiica pentru o viaţă celibatară, îl despovărează de vina de a o aduce ca jertfă (vezi cele despre vers. 39).
Aici, ca şi oriunde în altă parte, datoria noastră este să stabilim ceea ce zice Biblia şi să evităm încercarea de a face ca afirmaţiile ei să se armonizeze cu concepţiile noastre despre povestire. Noi trebuie să luăm Biblia aşa cum stă scris în ea şi să fim mulţumiţi să lăsăm ca chestiunea să se termine aici. Desigur că, oriunde este posibil, trebuie să dăm unui om beneficiul îndoielii şi să nu-l judecăm fără cauză cuvenită.
O juruinţă. Literatura vechilor naţiuni arată că adesea cei din vechime făceau juruinţe zeităţilor lor. Practica era obişnuită şi la evrei (vezi Geneza 28,20; 1 Samuel 1,11; 2 Samuel 15,8).
Juruinţa lui Iefta a fost făcută sub presiunea circumstanţelor, când se găsea în pragul celei mai periculoase împrejurări. Din nefericire, astfel de juruinţe ca acestea au fost făcute în vreme de pericol sau criză, când constrângerea emoţională a contribuit la pericolul de a face o făgăduinţă necugetată.