20:4 Ucigaşul să fugă într-una din aceste cetăţi, să se oprească la intrarea porţii cetăţii, şi să spună întâmplarea lui bătrânilor cetăţii aceleia; ei să-l primească la ei în cetate, şi să-i dea o locuinţă, ca să locuiască împreună cu ei.
Să fugă. Ucigaşul trebuia să fugă în grabă mare. Toate prevederile posibile au fost făcute ca el să nu fie întârziat în fuga lui. Drumurile care duceau la aceste cetăţi erau ţinute tot timpul în stare bună. Oriunde era cruce de drumuri trebuiau puse semne arătând în spre cetatea de scăpare. Dacă răzbunătorul sângelui îl ajungea din urmă, răzbunătorul era liber să ia viaţa ucigaşului. Răspunderea de a ajunge la timp în cetatea de scăpare cădea asupra fugarului. Nici una din aceste cetăţi nu era mai departe decât o jumătate de zi de drum faţă de oricare parte a ţării (vezi PP 515-517).
Vechiul plan cu privire la cetăţile de scăpare prezintă uimitoare ilustraţii în viaţa creştină. Păcătosul trebuie să fugă la adăpostul lui Hristos (Evrei 6:18) fără întârziere. Acei care cunosc calea trebuie să pună indicatoare de-a lungul căii. O mare răspundere zace asupra acestor călăuze, iar nepăsarea ar putea da naştere la un semn care indică direcţia ce greşită inducând în eroare pe păcătosul care aleargă.
Porţii cetăţii. Era obiceiul pentru judecători, sau bătrânii cetăţii să stea la intrarea porţii pentru a face tranzacţia tuturor afacerilor legale (vezi Rut 4,1; 2 Samuel 15,2).
Să-l primească la ei în cetate. În mod literal, ,,să-l adune în cetate”. Auzind povestea fugarului şi fiind satisfăcuţi că, cel puţin cazul lui cerea o judecată dreaptă, actul următor aveau să-l aducă la îndeplinire bătrânii, acela de a-l lua sub ocrotirea lor. Mai târziu avea să aibă loc o nouă cercetare după care avea să se hotărască în cazul lui.