17:14 Fiii lui Iosif au vorbit lui Iosua, şi i-au zis: Pentru ce ne-ai dat de moştenire numai un sorţ şi numai o parte, când noi suntem un popor mare la număr şi Domnul ne-a binecuvântat până acum?
Un sorţ. Aici, Efraim şi Manase sunt privite ca o singură seminţie, seminţia lui Iosif. Cel puţin aceasta era în favoarea lor să fie consideraţi acum în felul acesta. Probabil că ei şi-au amintit de făgăduinţa şi profeţia lui Iacob (Geneza 48,22) în care bătrânul patriarh i-a dat lui Iosif o parte mai mult decât fraţilor lui. Dar, în acelaşi timp, se pare că în mod voit au uitat că fraţii lor primiseră o parte dincolo de Iordan. Un spirit egoist şi apucător totdeauna uită cât fusese deja primit. Manase şi Efraim probabil că au comparat partea lor cu ceea ce primise Iuda. Şi apoi, de asemenea, ei au putut să se gândească că Iosua fiind din seminţia lui Efraim le va arăta o favoare specială. Dar Iosua a fost un bărbat prea mare spre a se supune faţă de o astfel de propunere egoistă ca aceea a seminţiilor lui Efraim şi Manase.
Un popor mare. Atitudinea fiilor lui Iosif este repetată astăzi de mulţi. Acei care au o părere înaltă despre ei, adesea cred că mărimea lor ar trebui recunoscută de către Dumnezeu şi oameni; şi dacă aceasta nu este recunoscută, atunci ei susţin că este ceva greşit atât la Dumnezeu cât şi la oameni. În cazul în discuţie, dacă urmaşii lui Iosif erau un popor mare din cauza binecuvântării Domnului, atunci ei ar fi trebuit să privească spre El pentru binecuvântări continue mai degrabă decât să ceară de la Iosua mai mult decât partea lor.
Totdeauna este pericolul ca atunci când oamenii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu, ei să atribuie această binecuvântare vreunui merit oarecare al lor. Acesta poate fi motivul pentru care nu primesc mai mult din binefacerile Cerului. Ei sunt înclinaţi să interpreteze greşit aceste favoruri, şi în timp ce dau crezare lui Dumnezeu cu buzele, în inima lor ei tot timpul dau crezare eului lor.