13:1 Iosua era bătrân, înaintat în vârstă. Domnul i-a zis atunci: Tu ai îmbătrânit, ai înaintat în vârstă, şi ţara care-ţi mai rămâne de supus este foarte mare.
Iosua era bătrân. În general, capitolul acesta este considerat a fi începutul celei de a doua părţi a cărţii lui Iosua. Prima parte a redat istoria cuceririi ţării. Partea a doua se ocupă cu împărţirea ţării între cuceritori.
Prima propoziţie înseamnă în mod literal, ,,Iosua îmbătrânise şi era înaintat de zile”. Declaraţia aceasta a fost făcută cu câtva timp înainte de moartea sa în vârstă de 110 ani (cap. 24,29). Pe vremuri, cuvântul ebraic tradus ,,bătrân” pare să fi fost folosit în legătură cu starea de vitalitate mai degrabă decât cu privire la numărul de ani pe care îl trăiau oamenii. Geneza 27,1 declară: ,,Isaac îmbătrânise”, adică era bătrân; totuşi el a mai trăit 43 de ani după aceea. Tot aşa este spus şi despre David, că ,,el era foarte bătrân” (1 Regi 1,15), dar nu putea să aibă mai mult de 70 de ani când a murit. Greutăţile şi îngrijorările regelui l-au îmbătrânit. În multe ţări 50 sau 60 de ani este socotită o vârstă mare. Tot aşa, poate că a fost şi cu Iosua. Viaţa lui istovitoare ca războinic şi conducător al lui Israel şi intensitatea ultimilor ani de cucerire, probabil că l-au îmbătrânit poate că oarecum deodată. Se poate că energiile lui au cedat în mod mai rapid după lunga lui cale de slujire militară activă şi neliniştită, astfel încât el a fost bucuros să audă pe Dumnezeu că rosteşte cuvântul care cheamă la o oprire a luptei spre a împărţi ţara. El poate să se fi mirat cum avea el să trăiască spre a duce campania necesară până la capăt spre a aşeza pe deplin în propria ţară pe copii lui Israel. Ca adevărat slujbaş al lui Dumnezeu, Iosua a fost gata să ,,jertfească” şi să fie ,,jertfit”.
Nu avem informaţii precise cu privire la vârsta lui Iosua la data aceasta, dar Iosif Flavius (Antiquities v.1,29) susţine că el a fost asociat cu Moise timp de 40 de ani, şi că după moarte domnului său, el a guvernat pe Israel timp de 25 de ani. Deoarece el a murit la vârsta de 110 ani, aceasta ar face ca el să fi fost de 85 de ani la moartea lui Moise şi cam în vârstă de 45 de ani pe vremea Exodului. Comparând aceasta cu vârsta declarată a lui Caleb (vezi despre cap. 11,18 şi Introducerea, p. 172), Iosua ar fi avut vârsta cam de 92 de ani la această dată, adică, dacă ne putem întemeia pe datele lui Iosif Flavius.
Mai rămâne. Cucerirea militară, în general, era completată. Acum mai rămânea pentru israeliţi să ia ţara în stăpânire. Până aici ei colonizaseră relativ puţin din ea. Pentru un moment se părea că nu era chestiunea de a continua cu campaniile militare, pentru că adesea de îndată ce oştile lui Israel plecau, poporul învins avea să se întoarcă înapoi să reia ţara în stăpânire. Planul era ca seminţiile, după ce s-au stabilit în moştenirea lor, să-şi mărească propriilor lor teritorii. Încă mai trebuia duse multe lupte pentru a se completa luarea în stăpânire, dar binecuvântarea lui Dumnezeu din trecut era o asigurare pentru viitor.
Aşa este şi în lupta spirituală. Lucrarea de biruire a defectelor de caracter este progresivă. Deposedarea vrăjmaşului din inimă este o luptă continuă. Trebuie dusă luptă după luptă împotriva tendinţelor spre rău ereditare sau cultivate.
Este important să se clarifice deosebirea dintre lucrarea făcută de Iosua şi lucrarea rămasă pentru Israel. Iosua a răsturnat puterile stăpânitoare şi a învins oştile lor în aşa măsură încât lui Israel i s-a dat o platformă sigură în ţară. Dar el n-a nimicit populaţia din orice parte a ţării. Unele neamuri au fost lăsate neatinse în întregime (Judecător 2,20-23; 3,1-4). În cucerire şi în expansiune regulile stabilite în legea lui Moise trebuia să fie principiul călăuzitor. Capitolul al 7-lea şi al 12-lea din Deuteronom stabilesc trei reguli principale pe care trebuia să le urmeze copii lui Israel: 1) completă nimicire a neamurilor pe care Iehova avea să le dea în mâinile lor; 2) nici un legământ sau tratat să nu fie făcut cu ei şi orice căsătorii mixte interzise; 3) nimicirea oricăror nume de idolatrie din teritoriul cucerit. Răspunderea celei dintâi din acestea revenea conducătorilor; a doua şi a treia revenea întregului popor. Este evident că nimicirea persistentă şi generală a obiectelor cultului canaanit împreună cu refuzul de a face căsătorii mixte şi tratate avea să tindă la perpetuarea unei stări de iritaţie în sufletele canaaniţilor. Dacă aceste reguli ar fi fost observate cu credincioşie, probabil că ar fi fost revolte constante de ostilitate, terminându-se într-o mai departe şi mai rapidă exterminare a vrăjmaşilor lui Israel, sau într-o absolută supunere faţă de legea israelită. În felul acesta întreaga cucerire putea fi completată într-un timp relativ scurt.
Felul de cucerire antică poate fi luat spre a ilustra un adevăr spiritual. În lupta creştină nu numai că multe bătălii împotriva păcatului puteau rămâne neluptate, chiar după ani de luptă, dar mai poate fi mult teritoriu al adevărului încă neocupat. Noi nu ne-am asigurat încă toată cunoştinţa sacră pe care Dumnezeu ar vrea să ne înveţe din Cuvântul Său. Şi care ne-ar fi de folos. Mulţi creştini sunt în pericol de a se bizui pe cuceririle unor ,,Iosua” mai degrabă decât să facă explorări proaspete pentru ei înşişi în minele neexplorate ale adevărului.