1:4 Ţinutul vostru se va întinde de la pustie şi Liban până la râul cel mare, râul Eufrat, toată ţara Hetiţilor, şi până la marea cea mare, spre apusul soarelui.
Ţara hitiţilor. Expresia aceasta este omisă în LXX poate pentru că amintirea măreţiei hitite fusese deja uitată când a fost făcută traducerea. Înainte de redobândirea cunoştinţei despre hitiţi, prin cucerirea Khatushashu-lui (Boghazkoy), vechea capitală hitită, criticii au contestat exactitatea raportului Scripturii, care atribuia o stăpânire atât de întinsă a hitiţilor. Până târziu, în secolul al XIX-lea, numai Biblia mai păstrase doar numele acestui popor, care, într-un timp, exercitase o influenţă aproape tot atât de mare asupra omenirii ca şi Egiptul şi Asiria.
Acum ştim că imperiul hitit s-a ridicat spre sfârşitul secolului al XVII-lea î.Hr., sub regele Labarna. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, sub regele Murşiliş I, hitiţii au invadat Babilonia şi au prădat capitala. Cu evenimentul acesta, imperiul hitit a apogeul, cam prin 1375-1335 î.Hr., sub Şubbiluliuma, cel mai mare conducător al lui. Situaţia aceasta a persistat până prin 1200 î.Hr., când imperiul hitit a fost distrus de către Popoarele Mării (vezi p. 30-35 – orig.). La un moment dat, teritoriul hitit cuprindea Asia Mică şi se întindea spre sud până la Damasc, de la Liban până la Eufrat. În timpul secolului al XIV-lea, un rege cu numele hitit de Abdu-Khepa, a domnit la Ierusalim. Fără îndoială că au existat şi cetăţi state sub controlul hitit în Palestina propriu-zisă. Se pare că Ierusalimul a fost întemeiat de către hitiţi şi amoriţi (Ezechiel 16,45). Pe vremea lui Avraam, existau hitiţi care locuiau în Hebron (vezi Geneza 23,3). Hitiţii au făcut parte dintre cele şapte neamuri a căror ţară i-a fost făgăduită lui Avraam (Geneza 15,20). Această naţiune veche ne pune astfel la dispoziţie un exemplu vrednic de luat în seamă al exactităţii istorice a Cuvântului lui Dumnezeu. Cazmaua arheologului întotdeauna confirmă şi niciodată nu contrazice Scriptura.