9:31 Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi; ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă.
Dumnezeu nu ascultă pe păcătoşi. Afirmaţia aceasta era în acord cu punctul de vedere a cel puţin unei părţi din Farisei (vezi la v. 16). Raţionamentul omului vindecat era imposibil de respins. Dacă, aşa cum admiteau unii Farisei, Dumnezeu lucrează minuni pentru cei care sunt vrednici, atunci ei trebuie să fie de acord că făcătorul de minuni era de la Dumnezeu, mai ales având în vedere caracterul neobişnuit al minunii (v. 32).
Afirmaţia: ,,Dumnezeu nu ascultă pe păcătoşi” este , natural, adevărată cu privire la păcătosul încăpăţânat, care nu se pocăieşte. Dar Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunea omului pocăit care se roagă pentru îndurare şi iertare (vezi la Luca 18,13). El ascultă adesea şi rugăciunile celor care s-au abătut de pe calea cea dreaptă; El nu părăseşte de îndată pe cei care se abat. El dă adesea mai departe binecuvântările Sale ca un stimulent pentru a se reîntoarce. Din cauza aceasta inversul afirmaţiei de mai sus nu este întotdeauna adevărat. Faptul că Dumnezeu răspunde la rugăciunea unui om nu este totdeauna în mod necesar o dovadă că El aprobă întreaga purtare a omului aceluia. Acela care primeşte răspunsuri remarcabile la rugăciune n-ar trebui să se bucure de
o presupusă dovadă de neprihănire şi acceptare; el ar trebui să-şi cerceteze inima sârguincios pentru ca să poată corespunde mai pe deplin modelului divin. El n-ar trebui să interpreteze binecuvântarea lui Dumnezeu ca aprobând întregul lui fel de purtare. Orice stăruinţă încăpăţânată într-un păcat cunoscut va conduce cu timpul la o irevocabilă separare între păcătos şi Dumnezeu (Apocalipsa 22,11).
Face voia Lui. Comparaţi 1 Ioan 3,22; SC 95.