9:2 Ucenicii Lui L-au întrebat: Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
Cine a păcătuit? Iudeii învăţau că suferinţele acestei vieţi erau pedepse divine pentru păcat. Potrivit cu Talmudul, ,,Nu există moarte fără de păcat şi nu există suferinţă fără nelegiuire” (Shabbath 55a, ed. Soncino a Talmudului, p. 255). ,,Un om bolnav nu se reface din boala lui până nu i-au fost iertate păcatele” (Nedarim 41a, ed. Soncino, p. 130). Rabinii învăţau mai departe că Dumnezeu avea grijă ca păcatul să-şi primească pedeapsa potrivit regulii, măsură pentru măsură.
Sunt date câteva exemple ale regulii din Mishnah: ,,Cu măsura cu care cineva măsoară i se va da”. ,,Samson a umblat după [dorinţa] ochilor săi; de aceea filistenii i-au scos ochii... Absalom se fălea cu părul său; de aceea a fost spânzurat de părul său. Şi pentru că s-a culcat cu cele zece concubine ale tatălui său, a fost străpuns de zece lăncii. ... Şi pentru că a furat trei inimi, inima tatălui său, inima curţii de judecată şi inima lui Israel... de aceea trei săgeţi l-au străpuns” (Sotah 1. 7, 8, ed. Soncino a Talmudului, p. 37, 41). Iudeii susţineau că fiecare păcat are pedeapsa lui aparte şi credeau că e posibil ca în anumite cazuri, cel puţin, să determine vinovăţia unui om prin natura suferinţei lui. După nimicirea Templului şi desfiinţarea Sinedriului, şi odată cu încetarea execuţiilor iudaice, Rabbi Joseph susţinea că Dumnezeu aducea calamităţile naturale asupra acelora care meritau moartea: ,,Cel care ar fi trebuit să fie osândit la moarte prin uciderea cu pietre, sau cade de pe acoperiş sau o fiară sălbatică îl calcă în picioare. Cel care ar fi trebuit să fie osândit să fie ars cu foc, sau cade în foc sau îl muşcă un şarpe. Cel care ar fi trebuit să fie condamnat la decapitare, sau este dat pe mâna cârmuirii sau sar tâlharii asupra lui. Cel care ar fi trebuit să fie condamnat la strangulare, sau este înecat în râu sau moare de sufocare” (Talmud Kethuboth 30a, 30b, ed. Soncino, p. 167).
Deşi enunţările acestea sunt de o dată mai târzie faţă de timpul lui Isus, ele reflectă fără îndoială gândirea iudeilor de pe vremea Lui. Lucrul acesta este evident din întrebarea ucenicilor cu prilejul acesta, de asemenea din întrebarea lui Isus asupra subiectului acestuia în Luca 13,2.4.
Ar trebui să se observe că chiar dacă cele de mai sus reprezintă opinia covârşitoare, iudeii se îngrijeau să facă loc la ceea ce ei numeau mustrarea iubirii. Ei credeau că aceasta o trimite Dumnezeu pentru punere la probă şi curăţire. Astfel de mustrări, susţineau ei, nu vor împiedica niciodată studierea Torei sau rugăciunea. Acela care se supunea de bunăvoie la aceste mustrări urma să fie bogat răsplătit. Totuşi, ei considerau aceste mustrări ale iubirii ca excepţii de la regula generală: unde există suferinţă acolo există şi vinovăţie.
Omul acesta. Dacă omul acesta era orb ca rezultat al propriului său păcat, atunci el trebuia să fi păcătuit înainte să se fi născut, întrucât orbirea lui exista de la naştere. Sunt câteva indicaţii în literatura rabinică în sensul că iudeii considerau păcătuirea prenatală din partea copilului ca cel puţin
o posibilitate. De pildă, Midrash Rabbah, la Geneza 25,22 (ed. Soncino, p. 559, 560), acuză că Esau a săvârşit păcat atât înainte de naştere, cât şi în timpul naşterii sale. Totuşi, punctul de vedere predominant al iudeilor era că un copil nu putea fi vinovat de nici o purtare greşită înainte de naştere. Midrash Rabbah, la Levitic 22,27 (ed. Soncino, p. 350) povesteşte întâmplarea cu o mamă care a adus pe fiul ei la judecător pentru o vină oarecare. Când a observat că judecătorul condamna pe alţii la biciuire a început să se teamă că dacă ar dezvolui vina fiului ei judecătorului, l-ar omorî. Când a venit rândul ei n-a spus nimic despre vinovăţie ci doar l-a acuzat că înainte de naştere fiul ei dăduse din picior [ca un animal îndărătnic]. Judecătorul a întrebat: Altceva n-a mai făcut? Ea a răspuns: Nu. El a zis: Aceasta nu este nici o vină. Răspunsul judecătorului reflectă învăţătura generală a iudeilor cu privire la presupusul păcat prenatal din partea copilului.
Ucenicii auziseră fără îndoială de argumentele care despicau firul de păr ale rabinilor asupra acestei chestiuni dificile şi erau nerăbdători să audă ce avea de zis Isus în privinţa aceasta.
Părinţii lui. Partea aceasta a întrebării ucenicilor avea cel puţin un temei biblic, deoarece Legea spune că Domnul ,,pedepseşte păcatele părinţilor în copiii lor până la al treilea şi al patrulea neam al celor” care-L urăsc (Exod 20,5). Copiii suferă adesea urmările purtărilor rele ale părinţilor lor, dar nu sunt pedepsiţi pentru vina părinţilor (vezi la Ezechiel 18,1.2; cf. PP 306).
Unii din rabini învăţau că epilepsia, paralizia, muţenia şi surzenia veneau ca rezultat al călcării celor mai neînsemnate rânduieli ale tradiţiei (vezi Talmud, Pesahim 112b, ed. Soncino, p. 579; Gittin 70a, ed. Soncino, p. 333; Nedarim 20a, 20b, ed. Soncino, p. 57, 58).
Ei primiseră filozofia lor eronată despre suferinţă de la Satana, deoarece el, ,,autorul păcatului şi al rezultatelor lui, îi făcuse pe oameni să privească la boală şi la moarte ca venind de la Dumnezeu, - ca pedeapsă dată în mod arbitrar păcatului” (DA 471). Ei nu prinseseră învăţătura din cartea lui Iov care arată că ,,suferinţa este adusă de Satana şi este îngăduită de Dumnezeu pentru scopuri milostive” (DA 471; vezi la Psalmii 38,8).