8:11 Nimeni, Doamne, I-a răspuns ea. Şi Isus i-a zis: Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti.)
Doamne. Gr. kurios, aici poate simplu ,,domnule” (vezi la cap. 4,11). Totuşi, este posibil ca ea să fi auzit mai înainte de Isus şi să fi ştiut ceva despre revendicările Lui. Dacă lucrurile stau aşa, ea s-ar fi putut să folosească adresarea cu un înţeles mai adânc, ca o recunoaştere a poziţiei Lui ca Fiu al lui Dumnezeu. Nu există nici o încercare de apărare. Nu există nici o încercare de iertare.
Să nu mai păcătuieşti. Comparaţi cap. 5,14. ,,Dumnezeu, într-adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (cap. 3,17). Cuvintele lui Isus au ajuns la inima femeii care tremura de spaimă, ca nişte cuvinte de milă, în abrupt contrast cu vorbele mânioase ale pârâşilor ei. Isus i-a atras atenţia la lucrul principal de care ea avea nevoie – părăsirea de îndată a păcatelor. Pocăinţa trebuie să fie cinstită şi sinceră. Nu numai că trebuia să-i pară rău de păcatul ei; ea trebuia să se depărteze de el. Pocăinţa care nu constă decât din sentiment, vorbărie, declaraţii, dorinţă, nădăjduire, este cu totul fără valoare înaintea lui Dumnezeu. Până când un om nu încetează să facă răul şi nu se întoarce de la păcatele sale, nu se pocăieşte cu adevărat (vezi la Psalmii 32,1.6; 1 Ioan 1,7.9).