6:39 Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l învii în ziua de apoi.
[,,Tatălui”, KJV]. Dovezile textuale atestă (cf. p. 146) omiterea acestui cuvânt şi exprimarea: ,,Aceasta este voia Aceluia care M-a trimis”. Dacă cuvântul acesta era sau nu în textul original, referirea este, natural, la Tatăl.
Tot. Gr. pan (vezi la v. 37). Că versetul acesta nu trebuie să fie luat ca indicând că un om care L-a acceptat cândva pe Hristos, este inevitabil al Lui pe veci, este clar din pasaje ca Luca 9,62; Ioan 15,9,10; Evrei 6,4-6. Şi, de asemenea, versetul acesta nu învaţă predestinaţia în sensul că alegerea omului de către Dumnezeu din veşnicie este factorul determinant în mântuirea unui om şi pierzania altuia (vezi la Ioan 6,40). Dimpotrivă, ea este expresia încrederii depline a lui Isus în Tatăl Său. Vezi la cap. 3,17-20.
Să-l înviez. Gr. anasteso auto. La fel ca mai înainte în acest capitol, şi aici obiectul este neutru, cuprinzând nu numai pe oameni, ci tot ce este dat lui Hristos de Tatăl. În v. 37 Isus afirmase că este voia Tatălui ca toate lucrurile să ajungă la El; acum El duce ideea mai departe pentru a afirma că voia lui Dumnezeu în privinţa aceasta se extinde până în ,,ziua de apoi”. Aici Isus privea înainte la sfârşit ,,când El va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl” (1 Corinteni 15,24); când fiecare făptură din univers va declara: ,,A Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 5,13).