4:48 Isus i-a zis: Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu credeţi!
Dacă nu vedeţi. Potrivit cu cele spuse în DA 198, tatăl făcuse ca primirea din partea sa a lui Isus ca Mesia (vezi la v. 45) să depindă de împlinirea cererii lui, crezând că Isus va asculta mai degrabă pentru a câştiga pe ,,un slujbaş împărătesc” ca urmaş. Dar Isus a descoperit nota de nesinceritate din felul de vorbire şi de purtare a slujbaşului împărătesc şi a înţeles că credinţa lui era nedesăvârşită. De fapt, el avea deja o măsură de credinţă sau altminteri nu ar fi venit deloc. Dar o credinţă ca a sa este departe de a fi desăvârşită şi Isus totdeauna cerea credinţă lipsită de îndoială şi necondiţională înainte ca puterea divină să fie exercitată.
Slujbaşul împărătesc avea de gând să creadă dacă ar fi putut mai întâi să vadă; Isus îi cerea să creadă înainte de a fi putut să vadă. Credinţa care este condiţionată de împlinirea anumitor cereri stă pe o temelie şubredă şi va da greş în împrejurări când Dumnezeu vede de bine să nu acorde ceea ce este cerut. Isus a amânat răspunsul la cererea slujbaşului pentru că slujbaşul împărătesc nu era gata să primească lucrul pe care venise să-l ceară. În starea prezentă a minţii el nu era calificat să primească nimic de la Domnul (vezi Iacov 1,5-7) şi Isus nu putea să facă nimic pentru el până nu-şi va fi dat seama de nevoia lui absolută şi de a fi dispus să exercite credinţă lipsită de îndoială şi necondiţionată. De aceea Isus nu i-a dat ca răspuns nici Da nici Nu şi tatăl şi-a dat seama că cererea lui nici nu fusese acceptată şi nici respinsă.
Semne şi minuni. Adică, minuni (vezi p. 208, 209).
Nu credeţi. Sau ,,nu veţi crede de fel”. În textul grec dubla negaţie face ca enunţarea să fie cât se poate de emfatică. Slujbaşul împărătesc trebuie să fi recunoscut aceasta ca o reflecţie a propriilor sale gânduri (vezi la cap. 1,47-49). Cuvântul ,,voi” este la plural. Isus Se gândea la conducătorii iudei şi la alţii a căror atitudine era similară cu aceea a slujbaşului împărătesc şi-l punea în aceeaşi categorie cu concetăţenii lui necredincioşi (vezi Ioan 2,18; 6,30; 1 Corinteni 1,22; vezi la Matei 16,1-9). Prin contrast, oamenii din Samaria Îl crezuseră pe cuvânt şi-L primiseră cu toată inima, în credinţa simplă (Ioan 4,41.42). Isus era îndurerat că proprii Săi concetăţeni erau atât de înceţi în a crede (vezi la cap. 1,10.11). El avea un dar mai mare de dat slujbaşului împărătesc decât acela pe care el venise să-l ceară, darul mântuirii, şi El nu putea să acord darul mai mic, vindecarea fiului, fără cel mai mare (vezi p. 209; DA 198).