4:23 Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.
Acum a şi venit. ,,Ceasul” din v. 21, când locul de rugăciune încetează să mai fie o chestiune de importanţă, sosise acum. Nu este necesar să se străduiască mai departe pe făgaşul trecutului. Nu este necesar să adopte vreun timp viitor pentru a intra în adevărata închinare pentru a primi ,,apa vie”. Ierusalimul a fost locul rânduit pentru închinare (vezi v. 21) şi urma să mai rămână aşa pentru încă un scurt timp, dar adevărata închinare poate începe ,,acum”. În realitate contează nu unde, ci cum se închină cineva.
Închinătorii adevăraţi. Adică, aceia a căror închinare este din inimă şi nu o închinare care constă mai ales din forme rituale săvârşite într-un anumit loc.
În duh şi adevăr. Adică, cu toată sinceritatea, cu cele mai înalte facultăţi ale minţii şi emoţiilor, aplicând principiile adevărului la inimă (vezi la Matei 5,3.48; 7,21-27; Marcu 7,6-9). Aceasta este închinarea adevărată, zice Isus; orice altceva este fals. Aceeaşi deosebire făcută aici între închinarea adevărată şi formele închinării este enunţată lămurit de prorocul Mica (cap. 6,7.8).
Doreşte şi Tatăl. [,,Tatăl caută”, KJV]. Tatăl nu este o divinitate îndepărtată, nepreocupată de copiii ei, ci este interesat de fiecare în parte (vezi Isaia 57,15). El nu numai că primeşte pe ,,închinătorii adevăraţi”, dar ,,caută” cu râvnă pe aceia care sunt doritori să se închine Lui ,,în duh şi adevăr”, şi-i îmbărbătează să vină la El (vezi Ezechiel 18,31.32; Ioan 3,16; Fapte 17,24-31; 2 Petru 3,9). Mântuirea nu este rezultatul slabelor strădanii ale omului de a căuta un Dumnezeu indiferent, ci al străduinţelor neobosite ale Părintelui ceresc care, cu compasiune atentă, caută pe copiii Săi pierduţi (vezi la Matei 18,12-14; Ioan 10,1-21), în repetate rânduri Ioan scoate în evidenţă aceste adevăr (vezi Ioan 3,16; 6,44; 15,16; 1 Ioan 4,10). Comparaţi parabolele cu oaia pierdută, banul pierdut şi fiul pierdut (Luca 15,1-32).