3:16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
Atât de mult a iubit Dumnezeu. Cuvântul englezesc ,,love” este cu totul necorespunzător pentru a exprima adâncimea interesului preocupat exprimat de cuvântul grecesc agape, ,,iubire”, şi agapao, ,,a iubi” (vezi la Matei 5,43). Iubirea este atributul suprem al Creatorului cu privire la făpturile Sale. Ea este forţa care domină în cârmuirea divină. ,,Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4,8).
Ioan vorbeşte despre sine ca fiind ,,ucenicul pe care îl iubea Isus” (cap. 21,7; cf. cap. 13,23; 19,26; 20,2; 21,20), adică, îl iubea mai presus de orice. Motivul era pur şi simplu acela că Ioan, mai mult decât oricare din ceilalţi ucenici colegi cu el, se supunea influenţei vieţii desăvârşite a lui Isus şi cu timpul a ajuns să înţeleagă şi să reflecteze desăvârşirea acelei vieţi mai deplin ca ei (vezi p. 891, 892). Ioan era astfel mai bine calificat decât ceilalţi ucenici să aprecieze mărimea şi măreţia iubirii divine şi să o explice semenilor săi. Lucrul acesta încearcă să-l facă în Ioan 3,16 – ,,Atât de mult a iubit Dumnezeu”. În 1 Ioan 3,1 el explică din nou: ,,Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl”. Cuvintele îi lipsesc ca să exprime adâncimea acelei iubiri veşnice, neschimbătoare şi Ioan pur şi simplu îi invită pe oameni să ,,o vadă [,,privească”]. Expresia supremă a iubirii divine este darul Tatălui în Fiul Său (Ioan 3,16), prin care se ajunge să fie posibil ca noi ,,să ne numim copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3,1). ,,Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15,13).
Lumea. Gr. kosmos, lumea ca o entitate creată şi organizată (vezi la Matei 4,8). Iubirea lui Dumnezeu cuprinde toată omenirea, dar trag folos direct numai aceia care răspund la ea (vezi la Ioan 1,12). Iubirea cere reciprocitate pentru a fi pe deplin eficientă. Dar lucrul plin de însemnătate, iubirea lui Dumnezeu cuprinde atât pe aceia care o resping, cât şi pe aceia care o primesc. Nimeni din cei pierduţi nu Îl poate acuza pe Dumnezeu că nu i-a iubit. A afirma că Dumnezeu a predestinat anumite persoane să se piardă indiferent de propria lor alegere în chestiune înseamnă a spune că El le urăşte. Înseamnă a-L stigmatiza ca nedrept şi a arunca asupra Lui vina sorţii lor. Vezi Romani 5,8; 2 Corinteni 5,19; vezi la Ioan 3,17-20.
Că a dat. Iubirea este adevărată numai când este în acţiune. Iubirea lui Dumnezeu pentru păcătoşi L-a determinat să dea tot ce a avut pentru mântuirea lor (vezi Romani 5,8). Esenţa iubirii este jertfirea de sine pentru alţii; egoismul este antiteza iubirii.
Singurul Său Fiu. [,,Singurul născut Fiul al Său”, KJV]. Literal, ,,singurul Său Fiu” (vezi Nota adiţională la capitolul 1; vezi la Luca 1,35; Ioan 1,14).
Oricine. Nu există limite la iubirea lui Dumnezeu. Nu există nimeni căruia El să-i refuze arbitrar beneficiile harului mântuitor. Există doar o singură condiţie - credinţa în Hristos şi conlucrarea binevoitoare cu El (vezi la cap. 1,12). Bunătatea lui Dumnezeu este ceea ce conduce la pocăinţă (Romani 2,4). Lumina dragostei Lui topeşte inimile împietrite, aduce înapoi pe cei pierduţi şi face sfinţi din păcătoşi.
Crede. Vezi la cap. 1,12.
Piară. Gr. apollumi, ,,a nimici cu totul”, ,,a şterge”, ,,a se topi în nefiinţă”. ,,Plata păcatului este moartea” (Romani 6,23). Opusul ,,vieţii veşnice” nu este chin veşnic, ci desfiinţare veşnică. Păcatul are în sine seminţele nimicirii. Moartea are loc, nu doar pentru că Dumnezeu o vrea, ci pentru că păcătosul alege să se despartă de Dumnezeu care este izvorul vieţii.
Viaţa veşnică. Gr. zoe aionios. În Ioan adjectivul aionios, ,,veşnic” apare numai cu cuvântul zoe, ,,viaţă” (cap. 3,15.16.36; 4,14.36; 5,24.39; 6,27.40.47.54.68; 10,28; 12,25.50; 17,2.3). Pentru însemnătatea cuvântului zoe vezi cap. 1,4 şi a lui aionios, vezi al Matei 25,41. Textul grec la Ioan 3,16 zice literal ,,să poată stărui în viaţa veşnică”. ,,Viaţa veşnică” este viaţă care dăinuieşte pururi, viaţă care nu are sfârşit. Ea devine posibilă numai prin legătură neîntreruptă cu Izvorul vieţii.
În 1 Ioan 5,11 evanghelistul subliniază faptul că Dumnezeu ne-a dat ,,viaţa veşnică” [zoen aionion]. Darul vieţii veşnice a fost adus atunci când Dumnezeu a dat darul de neexprimat al Fiului Său. Este privilegiul creştinului sincer să se bucure că are ,,viaţa veşnică” acum, ca dar de la Dumnezeu şi că ,,viaţa aceasta este în Fiul Său” (1 Ioan 5,11; cf. cap. 3,2), ,,Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa” (1 Ioan 5,12). Posedarea vieţii veşnice este condiţionată de rămânerea lui Hristos în inimă prin credinţă. Cel care crede are viaţa veşnică şi a ,,trecut de la moarte la viaţă” (vezi la Ioan 5,24.25; 6,54; 8,51).