27:13 Iată soarta pe care o păstrează Dumnezeu celui rău, moştenirea pe care o hotărăşte Cel Atotputernic celui nelegiuit.
o hotărăşte Cel Atotputernic celui nelegiuit.
Soarta. [Partea, KJV]. Versetele 13-23 prezintă tratarea unei probleme total diferit de poziţia anterioară a lui Iov privitoare la pedepsirea nelegiuiţilor în viaţa aceasta (vezi 9:22-24; 21; 24). S-au făcut diferite încercări pentru a explica aparenta schimbare de teoriei presupunându-se:
(1) că acest pasaj este de fapt o cuvântare ţinută de Ţofar. Teoria aceasta este imposibil de susţinut, deoarece pentru a o susţine trebuie să presupunem omiterea a două versete, unul între v. 10 şi 11, introducându-l pe Ţofar ca vorbitor, şi unul la începutul capitolului 28, reintroducându-l pe Iov. Se cere totodată schimbarea tuturor pronumelor din v. 11 şi 12 de la persoana a doua plural la cea de-a doua singular, întrucât s-ar considera că Ţofar adresa cuvintele acestea lui Iov.
(2) că Iov se străduieşte să retracteze afirmaţiile anterioare rostite cam pripit în focul controversei şi nu prea bine gândite. Opinia aceasta are de partea ei faptul că îl păstrează pe Iov ca orator, dar are împotriva ei pe acela că îl face pe Iov să-i înveţe pe prietenii săi ceea ce ei deja credeau şi ceea ce afirmaseră de repetate ori (vezi v. 12). În plus îl face să le impute prietenilor săi nesăbuinţa de a nu cunoaşte ceea ce ei încercaseră să-i recomandă atât de stăruitor (vezi v. 13).
(3) că Iov repetă argumentul pe care el îl anticipează că prietenii săi îl vor folosi ca răspuns la cuvântarea lui prezentă. Totuşi nu există nimic care să indice o astfel de intenţie şi nu e nici o replică la argument, aşa cum ar fi de aşteptat, dacă Iov ar fi atras atenţia asupra unui argument anticipat.
(4) că Iov vorbeşte despre judecata finală. Ideea aceasta este înlăturată printr-o analiză atentă a nenorocirilor, care descoperă că toate urmează să vină în viaţa aceasta prezentă. Moartea de care se vorbeşte este moartea întâi, nu a doua.
(5) că Iov întoarce aici armele lor împotriva prietenilor lor şi invocă asupra lor nenorocirile despre care ei declaraseră că sunt partea celor nelegiuiţi. Acest punct de vedere pare să se integreze în succesiunea de idei. Iov îşi reafirmase nevinovăţia (v. 1-6). Implicit, prietenii lui sunt acuzaţi, deoarece aduc mărturie mincinoasă împotriva cuiva. Iov îi ameninţă cu aceleaşi grozăvii cu care încearcaseră ei să-l intimideze. Le reproşează că au înţeles greu că au vorbiseră chiar împotriva lor înşişi. Ideea aceasta, ca şi celelalte, este ipotetică, dar pare să ceară minimum de ajustări pentru a o face să se încadreze în tabloul general.