11:20 Dar ochii celor răi se vor topi; ei n-au loc de scăpare: moartea, iată nădejdea lor!
Celor răi. Dacă Ţofar ar fi terminat cu v. 19, Iov ar fi fost mângâiat de cuvântarea lui, care scotea în evidenţă, de fapt, nădejdea readucerii în graţia lui Dumnezeu şi a reîntoarcerii la fericire. Dar, ca şi cum ar vrea să evidenţieze părerea nefavorabilă pe care o are despre purtarea şi caracterul lui Iov, el nu termină folosind cuvinte de încurajare, ci adaugă un pasaj care sună a condamnare.
Nădejdea lor. Propoziţia zice literal: "nădejdea lor, năzuinţa vieţii lor". Nădejdea omului neprihănit trăieşte până când atinge punctul maxim de împlinire în ceruri. Îl însoţeşte când e sănătos şi îl sprijină când e bolnav; îl înviorează în singurătate şi e tovarăşul lui în societate; dă sens vieţii şi îl susţine în moarte. Păcătosul nu are o astfel de speranţă. Pentru el orice aşteptare se sfârşeşte când se trage cortina morţii.
Elogiul lui Ţofar la adresa lui Dumnezeu e admirabil. Sinceritatea lui e evidentă. Dar el, ca şi ceilalţi prieteni ai lui Iov, înţelege greşit providenţa divină. El nu e în stare să conceapă suferinţa decât ca o pedeapsă directă pentru păcat. El face apel la Iov pentru pocăinţă, când ar fi trebuit să-i transmită iubire şi mângâiere. Cuvântările prietenilor lui Iov au fost comparate cu nişte roţi care se învârtesc pe aceeaşi osie. Ele se deosebesc în detalii, dar în fond sunt la fel.
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 7 �
Ed 169; GC 343; ML 108; MM 95; 5T 301; 8T 285
7.8 �
�
SC 110; 5T 698
7-9 �
�
MH 430; PP 116; 8T 279
8 �
�
DA 412
15-20 �
PK 163