11:1 Ţofar din Naama a luat cuvântul şi a zis:
Ţofar. Elifaz luase cuvântul (cap. 4 şi 5). Bildad la fel (cap. 8). Ambii exprimaseră simţăminte profunde, dar se agăţaseră cu tărie de filozofia că suferinţele lui Iov sunt pe măsura păcatelor lui. Acum ia cuvântul Ţofar. Cuvântarea lui nu adaugă nimic nou la ideile exprimate de prietenii săi. El manifestă lipsă de simpatie, de delicateţe şi de bunăcuviinţă, care poate pe cea a prietenilor săi. Violenta explozie a lui Ţofar e provocată de faptul că Iov nu îşi recunoscuse vinovăţiei şi de acuzaţiile lui împotriva lui Dumnezeu. Cuvântarea lui Ţofar poate fi împărţită în trei părţi: (1) exprimarea dorinţei ca Dumnezeu să răspundă în aşa fel încât să-l convingă pe Iov de vinovăţia lui
(v. 2-6); (2) descrierea menită să-l avertizeze pe Iov de atotştiinţa lui Dumnezeu, prin care El pune în seama fiecărui om păcatele lui (v. 7-12); (3) accentuarea nevoii pocăinţei ca o condiţie unică de recâştigare a vechii prosperităţi (v. 13-20).