2:24 Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă.
Vedeţi. Folosindu-l pe Avraam ca exemplu pentru faptul că este imposibilă separarea credinţei de fapte, Iacov trage concluzia la argumentaţia din versetele 14–23.
Socotit neprihănit. [,,Îndreptăţit”, KJV]. Iacov nu tăgăduieşte că omul este declarat neprihănit prin credinţă, deoarece declaraţia pe care tocmai a citat-o din Genesa 15, 6 este o dovadă în acest sens. Totuşi el infirmă opinia că o simplă mărturisire de credinţă poate să îndreptăţească pe cineva. Faptele bune însoţesc şi dovedesc credinţa prin care omul este socotit neprihănit. Dacă nu există ,,fapte”, este evident că nu este nici credinţă adevărată (vezi comentariul de la Iacov 2,17.20).
Prin fapte. Nici un om care vrea să se asemene tot mai mult cu Domnul Hristos nu va trăi o viaţă lipsită de fapte bune.
Nu numai. Apostolul continuă să accentueze faptul că faptele şi credinţa sunt inseparabile (vezi comentariul de la v. 22). Cu siguranţă că nu se referă la ,,faptele legii” în sensul ritualurilor iudaismului (vezi comentariul de la Romani 3,28).