2:21 Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?
Avraam, părintele nostru. Atât creştinii iudei cât şi creştinii dintre neamuri sunt descendenţi spirituali ai lui Avraam (vezi comentariul de la Romani 4,10–12; Galateni 3,7–9.29). După apelul
făcut la logică (v. 19), Iacov face acum apel la Scriptură. Creştinii sinceri nu pot să-şi dorească ceva mai mult decât o credinţă ca a lui Avraam. A fost. Din versiunea greacă se înţelege că destinatarii acestei epistole aveau să fie repede de acord cu cele afirmate de Iacov. Socotit neprihănit. [,,Îndreptăţit”, KJV]. Gr. dikaiaoo, ,,a declara neprihănit” (vezi comentariul de la Romani 2,13; 3,28).
Prin fapte. Literal, ,,din fapte”. Iacov nu spune că faptele singure îl vor declara neprihănit pe păcătos. El relevă că faptele lui Avraam au dovedit autenticitatea credinţei sale, prin care Dumnezeu îl declarase neprihănit. Ca şi Pavel (vezi comentariul de la Romani 4,1–25; Evrei 11,4–39), Iacov arată rolul important al credinţei în cadrul îndreptăţirii şi, citând faptele meritorii ale neprihăniţilor, ilustrează puterea ei.
Când. Evenimentul la care se face referire nu este prima ocazie din viaţa lui Avraam când Dumnezeu l-a declarat neprihănit. Prima ocazie a fost cu câţiva ani înainte de naşterea lui Isaac, şi este descrisă în Romani 4. După mulţi ani, Dumnezeu a pus la încercare credinţa lui Avraam, cerându-i să-l aducă pe Isaac ca jertfă. Când patriarhul a început ,,faptele” care pregăteau aducerea jertfei, el a dat dovadă de autenticitatea credinţei sale.
A adus. [,,A oferit”, KJV]. Vezi Genesa 22,5–13; Evrei 11,17.
Altar. Numai convingerea neclătinată a lui Avraam că Dumnezeu este vrednic de încredere poate să explice supremul său act de ascultare. Credinţa lui, aşa cum a fost dovedită prin ,,faptele” sale, a primit din nou, ca şi în prima ocazie de îndreptăţire (vezi Genesa 15,6), aprobarea lui Dumnezeu (vezi Genesa 22,15–18).