1:6 Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte, seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo.
Cu credinţă. Adică având credinţa că Dumnezeu va răspunde cererii noastre. Rugăciunea fără credinţă este zadarnică. Când cerem înţelepciune trebuie să avem credinţa că o vom primi (vezi v.5). Nu numai că trebuie să ne îndreptăm către adevărata sursă a binecuvântării, dar trebuie să mergem cu atitudinea potrivită. Trebuie să ne apropiem de Tatăl nostru ceresc având încredere în capacitatea şi bunăvoinţa Lui de a ajuta, odihnindu-ne în certitudinea făgăduinţelor Sale şi invocând nevoia, nu meritele noastre. ,,Credinţa este încrederea în Dumnezeu – încrederea că El ne iubeşte şi ştie cel mai bine ce este spre binele nostru” (Ed 253).
Fără să se îndoiască deloc. [,,Fără să se clatine deloc”, KJV]. Omul care cere ,,cu credinţă” nu va ezita, ca şi cum ar fi nesigur dacă Dumnezeu va lua aminte şi va răspunde la cererea sa. Adevărata credinţă se bazează pe Dumnezeu, iar credinciosul va avea asigurarea că nevoile lui vor fi împlinite aşa cum consideră El că e cel mai bine. Totuşi, dacă un om se îndoieşte în sinea sa cu privire la faptul că Dumnezeu îi va asculta cererea, atunci răspunsul la rugăciune va fi grav împiedicat. Dumnezeu caută conlucrarea omului pentru a face cu putinţă răspunsul, iar conlucrarea lipseşte destul de mult dacă în mintea sa există incertitudine. Adevărata credinţă se ridică mai presus de proba timpului şi a împrejurării, făcând ca supunerea faţă de Dumnezeu să fie statornică (COL 147). Starea de neîncredere şi de incertitudine este numită în v. 8 nehotărâre.
Cine se îndoieşte. [,,Cel care se clatină”, KJV]. Sau ,,cel care se îndoieşte”. Iacov nu vorbeşte aici despre îndoieli intelectuale, ci despre instabilitate spirituală. Îndoielnicul nu doar că este nesigur dacă Dumnezeu va răspunde sau nu la cererea sa, dar se şi teme că Dumnezeu va cere din partea sa mai mult sacrificiu decât este el dispus să facă. El are rezerve intelectuale şi este îngrijorat de cât de mare va fi preţul pe care trebuie să îl plătească. El nu doreşte din tot sufletul său harul pe care îl cer buzele sale.
Seamănă cu valul. Când mintea este plină de incertitudine sau îndoială, sufletul este la fel de neliniştit şi agitat ca oceanul. Pe de altă parte, cel care este convins că Dumnezeu va purta de grijă de nevoile sale şi fără rezerve îşi încredinţează viaţa voinţei lui Dumnezeu, se ridică mai presus de încercările şi suferinţele sale. Compară cu Isaia 57,20.
Tulburat. Valul nu are voinţă proprie, ci este cu totul supus forţei vântului. El se ridică şi coboară aşa cum îl împinge vântul într-o parte şi alta. Aici vântul simbolizează împrejurările care îl pot duce pe creştin la îndoială.
Împins de vânt încoace şi încolo. Un tablou plastic al mării mişcate de vânt.