1:1 Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate: sănătate!
Iacov. Simpla menţionare a numelui dovedeşte că scriitorul era bine cunoscut şi nu era nevoie să se identifice mai departe. Astăzi însă există incertitudine cu privire la care Iacov din vremea Noului Testament era scriitorul. În ce priveşte însemnătatea numele Iacov, vezi comentariul de la Marcu 3,17. În ce priveşte o discuţie cu privire la autorul epistolei, vezi Introducerea.
Rob. Gr. doulos (vezi Romani 1,1). Iacov se numeşte cu demnitate ,,rob”, şi nu ,,apostol”, un titlu pe care pe bună dreptate l-ar fi putut folosi. Deşi era un lucrător respectat în împărăţia lui Hristos de pe pământ, el se referă la sine numai ca la un ,,rob”. El reprezintă un exemplu demn de urmat pentru toţi cei însărcinaţi cu răspunderi în biserică de azi. Nu există onoare mai mare decât a fi un ,,rob” al lui Dumnezeu.
Al Domnului. Iacov recunoaşte că prin calitatea sa de ,,rob” el devine un reprezentant atât al Fiului cât şi al Tatălui. Deşi în epistola aceasta se face adesea aluzie la învăţăturile lui Hristos, singura dată când este amintit numele Lui este cap, 2,1.
Cele douăsprezece seminţii. Adică cele douăsprezece triburi ale lui Israel (vezi Geneza 35,22–26; 49,28; Faptele Apostolilor 7,8). Cele zece seminţii ale regatului de nord fuseseră luate în captivitate în anul 722 î.d.Hr. (2 Împăraţi 17,6.23). Numai puţini dintre descendenţii lor s-au întors mai târziu în Palestina (vezi Ezra 6,17; 8,35). Totuşi există dovezi că în vremurile Noului Testament cel puţin unele din seminţiile acestea erau încă recunoscute. De pildă, Ana era din seminţia lui Aşer (Luca 2,36; vezi Faptele Apostolilor 26,7). Cu toate acestea, se poate ca Iacov să se fi folosit de denumirea ,,cele douăsprezece seminţii” pentru a face referire la iudei în general, indiferent de triburile din care făceau parte.
Unii susţin că Iacov vorbeşte despre cele douăsprezece seminţii ale Israelului spiritual (vezi Apocalipsa 7,4), alţii cred că această scrisoare este adresată în primul rând creştinilor iudei. Comentariul de faţă favorizează acest ultim punct de vedere. Totuşi, indiferent de opinia adoptată, învăţătura spirituală a epistolei rămâne aceeaşi.
Iacov se identifică pe sine şi pe destinatarii epistolei ca fiind iudei. El se referă, de pildă, la Avraam ca la ,,părintele nostru” (cap. 2,21) şi la ,,adunare” [literal, ,,sinagogă”] (v. 2), locul unde se strângeau iudeii pentru a se închina (vezi Vol. V, pp. 56, 57). Dar scriitorul şi cititorii cărora le-a fost adresată iniţial scrisoarea erau şi creştini, aşa cum reiese din frecventele referiri la Isus Hristos ca ,,Domn” (vezi cap. 1,1.7.12; 2,1; 5,7.11). Astfel, scriindu-le celor ,,douăsprezece seminţii” împrăştiate, Iacov se adresează creştinilor iudei care locuiau ici şi colo în Imperiul Roman (compară cu 1 Petru 1,1). Nu există nici un motiv să credem că el îi avea în vedere pe iudeii neconvertiţi sau că se gândea că scrisoarea sa va fi citită şi de unii din toate cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.
Ar trebui să se reţină că în general creştinii evrei din vremurile apostolice s-au considerat mereu iudei evlavioşi, că, într-un anumit sens ei au rămas credincioşi iudaismului şi aşteptau, mai mult sau mai puţin, împlinirea tuturor făgăduinţelor făcute lui Israel de către profeţii din vechime, prin Isus Hristos (compară cu Faptele Apostolilor 1,6). Puţini dintre ei înţelegeau că Israelul ca naţiune pierduse, în favoarea bisericii creştine, mandatul Cerului de a fi poporul ales al lui Dumnezeu (vezi Vol. IV, pp. 35, 36). Menţionarea celor ,,douăsprezece seminţii” trebuia să le reamintească acestor creştini iudei despre istoria lor ca naţiune şi să le inspire nădejdea că, prin Hristos, ei puteau să intre curând în stăpânirea bogatei moşteniri făgăduite părinţilor (vezi Vol. IV, pp. 26–30). Chiar şi Pavel, apostolul neamurilor, foloseşte acest termen (vezi Faptele Apostolilor 26,7; compară cu Matei 19,28; vezi comentariul de la Romani 11,25.26).
Împrăştiate. Literal, ,,dispersate” (vezi 1 Petru 1,1). Dispersarea sau împrăştierea iudeilor printre celelalte naţiuni e pomenită în mod deosebit pe vremea Esterei (Estera 3,8) şi la Ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2,5.9–11; vezi harta din Vol. VI, p. 136). Pentru un comentariu cu privire la împrăştierea iudeilor, vezi Vol. V, pp. 59, 60. Scopul original al lui Dumnezeu pentru iudei era ca ei să fie misionari în lumea întreagă. Chiar dacă Israel a dat greş în a împlini planul acesta, aşa cum fusese el intenţionat la început, efectul celor două captivităţi a împlinit în parte scopul iniţial al lui Dumnezeu. Pentru comentarii mai detaliate cu privire la planul lui Dumnezeu pentru Israel, vezi Vol. IV, pp. 26–30.
Sănătate! [,,Salutare”, KJV].Gr. chairo, ,,a se bucura”. Compară folosirea lui chairo în Luca 1,28; vezi comentariul de la Romani 1,7. Cuvântul era folosit şi la despărţire, în sensul: ,,fie ca bucuria să vă însoţească”. Compară forma ebraică de salutare (vezi Ieremia 6,14). Această formă de salutare nu apare în altă parte în epistole. Folosirea ei în Faptele apostolilor 15,23 este una dintre puţinele particularităţi de stil care sugerează o posibilă identificare a autorului acestei epistole cu acel Iacov din ultima parte a cărţii Faptele Apostolilor (vezi Introducerea).