1:14 Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit.
Fiecare este ispitit. Dacă Dumnezeu nu este sursa ispitei, atunci apare inevitabil întrebarea: ,,Cine sau care este sursa?” Apostolul subliniază că sursa păcatului nu se găseşte în afara omului, ci în el.
Când este atras. Sau ,,când este sedus”. Însăşi ,,pofta” omului îl atrage sau îl ademeneşte.
,,Viciul e-un monstru cu chip aşa urât
Că spre-a-l urî ajunge doar a-l fi văzut;
Dar, des privit, deprinşi suntem cu faţa lui,
Îl suferim întâi, apoi îl îndrăgim, şi-ajungem buni amici ai lui!”
ALEXANDER POPE, Essay on Man, Epistola II, rândul 217.
Pofta. Gr. epithumia, ,,dorinţă”, ,,poftă”, ,,poftă nestăvilită” (vezi comentariul la Marcu 4,19). Sursa oricărei ispite este însăşi ,,pofta” omului pentru ceea ce este rău. Fiecare persoană are propriile sale pofte, care vin din temperamentul şi din experienţele sale. Totuşi, faptul că această poftă rea există în interior nu tăgăduieşte existenţa şi activitatea unui ispititor din afară, care caută să profite de tendinţele noastre slabe (compară cu Ioan 14,30; vezi comentariul de la Matei 4,1–3). Satana şi îngerii lui răi sunt sursa reală a ispitei (vezi Efeseni 6,12; 1 Tesaloniceni 3,5). Chiar dacă îl pot ispiti pe om la păcat, ispitele lor nu ar avea putere dacă în om nu ar exista nici o dorinţă de a răspunde la ademenire. ,,Nici un om nu poate fi constrâns să păcătuiască. Mai întâi trebuie să fie câştigat propriul lui consimţământ; sufletul trebuie să intenţioneze fapta păcătoasă, înainte ca pasiunea să-i domine raţiunea sau ca nelegiuirea să triumfe asupra conştiinţei” (MYP 67). Natura ispitei, astfel definită, înlătură orice gând că Dumnezeu îl ispiteşte pe om sau că Satana e de fapt răspunzător în totalitate de căderile spirituale ale omului. Omul cade înainte de a veni ispita, din cauza dorinţei de a satisface o anumită poftă care e contrară voinţei lui Dumnezeu.
Momit. Gr. deleazo, ,,a ademeni cu o momeală”, ,,a seduce”. După cum un peşte este ademenit la pieire prim momeala din cârlig, tot aşa oamenii sunt ispitiţi să cadă în păcat prin momeala înşelăciunii şi linguşeala păcatului. Păcatul nu ar avea forţă şi ar putea să biruie dacă nu ar fi înşelător. Faptul acesta este evident când se ia în consideraţie trista istorie a bărbaţilor şi femeilor care păcătuiesc, de la Eva şi Adam şi până astăzi (vezi comentariul de la Geneza 3,1–6).