8:21 El va pribegi prin ţară, apăsat şi flămând, şi, când îi va fi foame, se va mânia, şi va huli pe Împăratul şi Dumnezeul lui, apoi fie că va ridica ochii în sus,
Apăsat şi flămând. Literal: ,,greu apăsat şi flămând”, sau ,,greu necăjit şi flămând” (RSV). Isaia se referă aici la aceia care L-au lepădat pe Dumnezeu şi lumina Cuvântului Său, îndeosebi la aceia care au lepădat solia profetică a capitolelor 7 şi 8. Toţi aceştia pribegesc, ca să zicem aşa, printr-o ţară a întunericului, dezorientaţi şi necăjiţi, tânjind după un lucru pe care nici ei nu-l cunosc, căutând ceva un lucru pe care nu-l vor găsi niciodată – despărţiţi de Dumnezeu. Amărâţi, zăpăciţi, fără lumină sau nădejde, mânioşi pe starea lor, îi învinovăţesc pe conducătorii lor omeneşti pentru necazul în care se găsesc, şi Îl blestemă pe Dumnezeu pentru că acum trebuie să culeagă roadele amare ale neascultării. Profetul descrie aici cu iscusinţă experienţa oamenilor încăpăţânaţi din toate veacurile. În cap. 9,1-8 viziunea lui inspirată priveşte pe scurt la timpul viitor al primei veniri a lui Hristos, Lumina care va împrăştia întunericul din sufletele oamenilor prin razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii (Maleahi 4,2, vezi comentariul la Matei 1,23).