57:1 Piere cel neprihănit, şi nimănui nu-i pasă; se duc oamenii de bine şi nimeni nu ia aminte că din pricina răutăţii este luat cel neprihănit.
Piere cel neprihănit. Capitolul acesta continuă fără întrerupere firul ideii începute în capitolul 56,9. Unii au arătat că această secţiune descrie în mod corespunzător situaţia din timpul primei părţi a domniei lui Manase (vezi Vol. II, p. 88). Nu se ştie dacă solia aceasta a fost dată la momentul acela pentru a-i încuraja pe cei care sufereau sau la un alt moment.
Oamenii de bine. Adică, ,,oamenii de chesed” (vezi comentariul la Iov 10,12; Psalmi 13,7).
Este luat. Isaia se mângâie cu gândul că moartea celor drepţi îi scapă de rele mai mari care li s-ar fi întâmplat dacă ar fi trăit mai departe.
57:2 El intră în pace în groapa lui: cel ce umblă pe drumul cel drept, se odihneşte în culcuşul lui.
Se odihneşte în culcuşul lui. Cel drept va găsi pace şi odihnă în moarte. Mormântul va fi pentru el nu o nedorită eliberare de încercările şi necazurile unui timp de strâmtorare (comp. Isaia 26,20; Apocalips 14,13; vezi comentariul la Isaia 57,1).
57:3 Dar voi, apropiaţi-vă încoace fii ai vrăjitoarei, sămânţa preacurvarului şi a curvei!
Sămânţa. Isaia îi cheamă pe făcătorii de nedreptate să se apropie ca să audă cuvântul Domnului. În Biblie oamenii sunt de obicei numiţi ,,copii” ai celor ale căror practici le urmează (Ioan 8,39.41.44).
57:4 De cine vă bateţi voi joc? Împotriva cui vă deschideţi voi gura larg, şi scoateţi limba? Nu sunteţi voi nişte copii ai păcatului, o sămânţă a minciunii,
Vă bateţi joc. Nelegiuiţii îşi băteau joc şi îi luau în râs pe cei drepţi.
57:5 care se încălzeşte pentru idoli sub orice copac verde, care junghie pe copii în văi, sub crăpăturile stâncilor?
Se încălzeşte pentru idoli. Literal ,,cei care se aprind printre stejari”. Aceştia sunt ,,fiii vrăjitoarei” şi ,,sămânţa preacurvarului şi a curvei” din v. 3. Isaia oferă aici o descriere impresionantă a excitării orgiastice a ritualurilor religioase practicate de cultele fertilităţii din timpul lui (vezi Vol. II, p. 38-40). În Romani 1,24-32 Pavel pare să se refere la aceste practici desfrânate săvârşite în numele religiei.
Junghie pe copii. Iudeii apostaziaţi cărora li se adresează Isaia aici mai erau vinovaţi şi de aducerea de jertfe omeneşti (vezi comentariul la Levitic 18,21; 20,2; comp. 2Regi 16,3.4; 2Cronici 28,3.4; Ieremia 19,5; Ezechiel 16,20). Practica aceasta înfiorătoare era săvârşită, uneori, în Valea lui Hinom, chiar imediat la sud de Ierusalim (2Regi 23,10; Ieremia 7,31; 19,5.6).
57:6 În pietrele lustruite din pâraie este partea ta de moştenire, ele sunt soarta ta; lor le torni şi jertfe de băutură, şi le aduci daruri de mâncare: Pot Eu să fiu nesimţitor la lucrul acesta?
Pietrele lustruite din pâraie. Literal, ,,netede [pietre] din pârâu. [ebr. nachal].” Nachal se poate referi fie la pârâu însuşi, fie la valea îngustă prin care acesta curge. Isaia îi dojeneşte aici pe iudeii apostaziaţi pentru încă o faptă de idolatrie – venerarea stâlpilor de piatră similari cu cei cărora li se închinau păgânii. Stâlpii aceştia erau unşi cu ulei şi trataţi ca zei (vezi comentariul la Geneza 28,18).
Daruri de mâncare. Adică, ,,o jertfă de mâncare” (vezi comentariul la Levitic 2,1). Să fiu nesimţitor? Sau ,,să mă căiesc,” sau ,,să mă înduioşez.” Practicile acestea idolatre provocaseră mânia lui Dumnezeu; cum putea El să fie potolit prin ele (comp. Ieremia 5,7.9)
57:7 Pe un munte înalt şi ridicat îţi faci culcuşul; tot acolo te sui să aduci jertfe.
Îţi faci culcuşul. Imaginea este potrivită întrucât idolatria era privită ca adulter spiritual, iar formele cele mai înjositoare de imoralitate constituiau o parte integrantă a riturilor presupuse sacre ale religiilor păgâne (vezi Ezechiel 16,15-36; vezi Vol. II p. 38-40).
57:8 Îţi pui pomenirea în dosul uşii şi uşiorilor; căci, departe de Mine, îţi ridici învelitoarea şi te sui în pat, îţi lărgeşti culcuşul, şi faci legământ cu ei, îţi place legătura cu ei, şi iei seama la semnul lor.
Pomenirea. Sau, ,,simbolul tău,” posibil simbolul falic căruia i se aducea de obicei închinare în cadrul cultelor fertilităţii (vezi Vol. II, p. 38, 39). Lui Israel i se poruncise să scrie cuvintele lui Dumnezeu pe stâlpii uşilor şi pe uşile caselor lor pentru ca ei să-şi poată aminti în mod constant de obligaţiile lor faţă de El (Deuteronom 6,5-9; 11,13.18.20.22). Însă Israelul necredincios îndepărtase amintitoarele Domnului şi îşi puseseră simboluri ale idolatriei.
Îţi ridici învelitoarea. [,,Te-ai descoperit,” KJV]. Părăsind pe Domnul şi dedându-se altor stăpâni Israel săvârşise adulter spiritual (Isaia 1,21; Ieremia 2,20; 3,1-14.20; Ezechiel 16,13-35; 23,13-49; Osea 1,2; 2,2-13).
57:9 Te duci la împărat cu untdelemn, îţi înmulţeşti miresmele, îţi trimiţi solii departe, şi te pleci până la locuinţa morţilor.
Împărat. Ebr. melek. În textul original consonantic ebraic (vezi Vol. I, p. 25, 26) cuvântul acesta poate fi citit şi Molech, despre care mulţi comentatori cred că este intenţionat aici. Unii consideră, totuşi, că aici se face referire la împăratul Asiriei (2Regi 16,7-13). Contextul favorizează sugestia anterioară. Descrierea care urmează este a unei desfrânate care se împodobeşte pentru a-şi ademeni prada. Isaia în felul acesta descrie Israelul ca dedându-se la adulter spiritual (vezi comentariul la v. 5,7.8).
Locuinţa morţilor. Ebr. sheol, tărâmul figurat al morţilor (vezi comentariul la Proverbe 15,11).
57:10 Oboseşti mergând, şi nu zici: Încetez! Tot mai găseşti putere în mâna ta: De aceea nu te doboară întristarea.
Nu zici. Conducătorii iudei stăruiau în umblarea lor apostată, nedispuşi să-şi recunoască înfrângerea în cele din urmă.
Putere în mâna ta. [,,Viaţă a mâinii tale,” KJV]. Sensul exact al acestei expresii idiomatice din ebraică este necunoscut. Totuşi, ideea este că regele lui Iuda găsea mijloace pentru a-şi susţine politica lui stricată în ciuda dificultăţilor pe care le întâmpina acest proces.
57:11 Şi de cine te sfiiai, de cine te temeai, de nu Mi-ai fost credincioasă, de nu ţi-ai adus aminte, şi nu ţi-a păsat de Mine? Şi Eu tac, şi încă de multă vreme: de aceea nu te temi tu de Mine.
De cine? Teama de oameni îl făcuse pe Israel să nu asculte de Dumnezeu. Un asemenea fel de purtare arată că era socotit mai important să se evite neplăcerea omului decât neplăcerea şi judecăţile lui Dumnezeu. Temerea aceasta dusese la alianţa cu Asiria (2Regi 16,7.8) şi Egipt (Isaia 36,6) şi la legături de prietenie cu o anumită partidă babiloniană (cap. 39,1-3).
57:12 Dar acum îţi voi da pe faţă neprihănirea, şi faptele tale nu-ţi vor folosi!
Îţi voi da pe faţă neprihănirea. Dumnezeu va expune în faţa lumii îndreptăţirea de sine lipsită de conţinut a lui Iuda.
57:13 Şi atunci să strigi, şi să te izbăvească mulţimea idolilor tăi! Căci îi va lua vântul pe toţi, o suflare îi va ridica. Dar cel ce se încrede în Mine va moşteni ţara, şi va stăpâni muntele Meu cel sfânt.
Mulţimea idolilor tăi! Pe aceştia să-i cheme Iuda la vreme de nevoie ca să-l libereze.
57:14 Şi El zice: Croiţi, croiţi drum, pregătiţi calea, luaţi orice piedică din calea poporului Meu!
Croiţi. Sulul de la Marea Moartă 1QIsa adaugă ,,o cale” (vezi cap. 62,10). O cale trebuia să fie pregătită pentru a înlesni călătoria la ,,muntele sfânt al lui Domnului” (cap. 57,13; vezi comentariul la cap. 35,8; 40,3.4). În această manieră figurată Isaia îi invită pe locuitorii lui Israel să înlăture obstacolele care împiedicau împlinirea scopului Său pentru Israel (vezi p. 30-32).
57:15 Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să îmbărbătez inimile zdrobite.
A cărui locuinţă este veşnică. Literal, ,,locuieşte veşnic.” Aceste cuvinte Îl caracterizează pe Dumnezeu ca Cel veşnic. Cuvântul Şechina, termenul care desemnează lumina glorioasă a prezenţei divine care zăbovea deasupra chivotului legământului (COL 288; vezi comentariul la Geneza 3,24),
derivă de la shakan, aici tradus ,,locuinţă”.
În locuri înalte şi cu sfinţenie. Adică în cerurile preaînalte.
Dar şi cu omul. Gând încurajator, că Cineva atât de mare ca Dumnezeu să Se coboare pentru a locui în inima noastră prin credinţă (Efeseni 3,17; comp. Galateni 2,20; DA 23). Oricât de neînsemnaţi am fi în proprii noştri ochi, avem privilegiul de a fi primitorii celor mai mari daruri ale Cerului. Oricare ar fi lipsurile noastre Dumnezeu este totdeauna gata să le împlinească.
Zdrobit. Zdrobirea de inimă şi smerirea de sine – spiritul sincerei păreri de rău pentru păcat, însoţit de un simţ al neputinţei personale de a câştiga mântuirea prin mijloace proprii (vezi Romani 7,18) – sunt cele două însuşiri esenţiale pentru a fi primit de Dumnezeu (vezi Mica 6,8; vezi comentariul la Psalmi 51,10; Matei 11,29). Zdrobirea de inimă pregăteşte calea pentru îndreptăţire, după cum smerirea o pregăteşte pentru sfinţire. Dumnezeu nu poate face ceva pentru omul care nu are simţământul viu al propriei sale nevoi şi care nu tinde după putere de sus (vezi comentariul la Luca 15,2).
57:16 Nu vreau să cert în veci, nici să ţin o mânie necurmată, când înaintea Mea cad în leşin duhurile, şi sufletele pe care le-am făcut.
Să cert. Sunt momente când Dumnezeu, în nemărginita Lui înţelepciune şi bunătate, îngăduie să vină asupra poporului Său încercări şi mustrări. De pildă, El a îngăduit ca iudeii să ajungă supuşi Babilonului, dar după 70 de ani (2Cronici 36,21-23; Ieremia 25,11.12; 29,10; Daniel 9,2) El a luat măsuri pentru întoarcerea lor în Iudeea. Compară Psalmi 103,9.
Cad în leşin duhurile. Dacă Dumnezeu ar fi fost să ia o atitudine ostilă faţă de oameni din cauza purtării lor rele, şi ,,să se certe în veci” cu ei, viaţa pe care le-o dăduse s-ar fi stins, iar sufletele pe care El le crease (vezi comentariul la Geneza 2,7) ar fi încetat să mai existe. Aceasta lucru, însă, ar fi fost contrar scopului Său la crearea lor.
57:17 Din pricina păcatului lăcomiei lui, M-am mâniat şi l-am lovit, M-am ascuns, în supărarea Mea, şi cel răzvrătit a urmat şi mai mult pe căile inimii lui.
Lăcomiei. Lăcomia este un soi de egoism, iar acest păcat obişnuit al lui Israel se afla la rădăcina oricărui alt rău (Ieremia 6,13; Ezechiel 33,31; 1Timotei 6,10; vezi comentariul la Luca 12,15).
M-am ascuns. Nu este în firea lui Dumnezeu să lovească şi să nimicească. Temporar, şi pentru împlinirea unui anumit scop, El poate să-Şi ,,ascundă” faţa (Psalmi 30,7; 89,46; Ezechiel 39,29; vezi comentariul la Isaia 54,8) şi să pară că îi părăseşte pe aceia pe care El îi iubeşte (vezi comentariul la Evrei 12,6-11).
Şi mai mult. [,,Cu îndărătnicie.” KJV]. Literal, ,,întorcându-se înapoi,” sau ,,apostaziind” (vezi comentariul la Ieremia 8,5; Osea 4,16). Judecăţile lui Dumnezeu îngăduite să cadă asupra evreilor nu au reuşit să-i reformeze. Ei au stăruit în purtarea lor îndărătnică. Ca atâţia astăzi, ei au ales să facă ceea ce le plăcea în loc să trăiască după principii.
57:18 I-am văzut căile, şi totuşi îl voi tămădui; îl voi călăuzi, şi-l voi mângâia, pe el şi pe cei ce plâng împreună cu el.
Cei ce plâng împreună cu el. Comentatorii sunt în general de acord că expresia aceasta ar trebui să fie unită cu cea din v. 19, pentru ca să zică, literal ,,şi jeluitorii lui aducând rodul buzelor.” Cei din Israel care deplâng purtarea lor rea şi răul care s-a abătut peste ei ca naţiune au făgăduinţa îndurării şi eliberării (Isaia 61,2; 66,10; Ieremia 13,17; Ezechiel 9,4; vezi comentariul la Matei 5,4). Ei Îl vor lăuda pe Dumnezeu pentru îndurarea şi harul Lui (Osea 14,2; Evrei 13,5).
57:19 Voi pune lauda pe buze: Pace, pace celui de departe şi celui de aproape! zice Domnul Da Eu îl voi tămădui!
Pace. Solia lui Dumnezeu de pace este vestea cea bună a mântuirii (vezi comentariul la cap. 52,7). Evanghelia este pentru toţi, de aproape şi de departe, iudei şi neamuri. Ea este pentru toţi cei care sunt gata să asculte (Fapte 2,39; Efeseni 2,12-17). Dumnezeu îi va ,,tămădui” de boala păcatului pe toţi cei care doresc să lepede păcatul şi să vină după El.
57:20 Dar cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti, şi ale cărei ape aruncă afară noroi şi mâl.
Cei răi. Pacea şi vindecarea (v. 19), le revine numai acelora care iau aminte la solia mântuirii. Cei răi nu găsesc pace deoarece ei leapădă unicul mijloc prin care ea se poate obţine.
57:21 Cei răi n-au pace zice Dumnezeul meu.
N-au pace. Pacea este rodul neprihănirii (vezi comentariul la cap. 32,17). Printre roadele firii pământeşti sunt ,,vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, certurile de partide” (Galateni 5,19.20), în timp ce dragostea, bucuria, pacea, fac parte din roadele Duhului (versetele 22, 23). Cei rău nu pot spera nici la pacea sufletului înăuntru şi nici la linişte din afară. Acolo unde este o abatere de la principiile divine, se ivesc în mod inevitabil neînţelegerile, dezbinările şi cearta. Dacă lumea vrea să înlăture cearta, ea trebuie mai întâi să înlăture păcatul, cauza certurilor. Numai neprihănirea lăuntrică poate produce pacea în afară. COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE
15 COL 162; DA 180, 300; FE 370, 451, 496; GC 275; MYP 247; PK 314; PP 33; TM 207, 249, 278; 5T 50, 494; 6T 125; 8T 72, 220, 334; 9T 147
16–19Ed 147; 8T 219
17–19PK 315
18 DA 301
20, 21 DA 336
21 8T 219