57:15 Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să îmbărbătez inimile zdrobite.
A cărui locuinţă este veşnică. Literal, ,,locuieşte veşnic.” Aceste cuvinte Îl caracterizează pe Dumnezeu ca Cel veşnic. Cuvântul Şechina, termenul care desemnează lumina glorioasă a prezenţei divine care zăbovea deasupra chivotului legământului (COL 288; vezi comentariul la Geneza 3,24),
derivă de la shakan, aici tradus ,,locuinţă”.
În locuri înalte şi cu sfinţenie. Adică în cerurile preaînalte.
Dar şi cu omul. Gând încurajator, că Cineva atât de mare ca Dumnezeu să Se coboare pentru a locui în inima noastră prin credinţă (Efeseni 3,17; comp. Galateni 2,20; DA 23). Oricât de neînsemnaţi am fi în proprii noştri ochi, avem privilegiul de a fi primitorii celor mai mari daruri ale Cerului. Oricare ar fi lipsurile noastre Dumnezeu este totdeauna gata să le împlinească.
Zdrobit. Zdrobirea de inimă şi smerirea de sine – spiritul sincerei păreri de rău pentru păcat, însoţit de un simţ al neputinţei personale de a câştiga mântuirea prin mijloace proprii (vezi Romani 7,18) – sunt cele două însuşiri esenţiale pentru a fi primit de Dumnezeu (vezi Mica 6,8; vezi comentariul la Psalmi 51,10; Matei 11,29). Zdrobirea de inimă pregăteşte calea pentru îndreptăţire, după cum smerirea o pregăteşte pentru sfinţire. Dumnezeu nu poate face ceva pentru omul care nu are simţământul viu al propriei sale nevoi şi care nu tinde după putere de sus (vezi comentariul la Luca 15,2).