25:1 Doamne, Tu eşti Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălţa! Laud Numele Tău, căci ai făcut lucruri minunate; planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioşie.
Laud. Capitolul acesta, îndeosebi v. 1-5, constituie o cântare de laudă. Profetul îşi înalţă glasul în mulţumiri adresate Domnul pentru că pune capăt domniei păcatului şi stabileşte împărăţia Lui plină de slavă, aşa cum anunţă cap. 24,23.
Planurile Tale făcute mai dinainte. Planul pentru mântuirea omului nu a fost o idee venită ulterior. Cu multă vreme înainte de creaţiune, Dumnezeu S-a consfătuit cu Hristos cu privire la planul de urmat în cazul apariţiei păcatului. Hristos S-a oferit atunci pe Sine, devenind ,,Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii” (Apocalips 13,8). Atunci a început ,,desăvârşita unire” [,,sfatul de pace” – KJV] (Zaharia 6,13; vezi PP 63) între Hristos şi Tatăl, în favoarea omenirii pierdute. Planul veşnic al lui Dumnezeu a fost ca omul să se bucure de viaţă, iar pentru realizarea acestui plan s-au revărsat toate resursele cerului (vezi Isaia 46,10).
25:2 Căci ai prefăcut cetatea (Babilon) într-un morman de pietre, cetăţuia cea tare într-o grămadă de dărâmături; cetatea cea mare a străinilor este nimicită, şi niciodată nu va mai fi zidită.
Cetatea. Probabil o referire la Babilon (vezi comentariul la cap. 14,4; 24,10), centrul simbolic al forţelor răului în zilele lui Isaia. Babilonul literal s-a ridicat împotriva Ierusalimului, iar prin acel centru păgân Satana a depus eforturi puternice pentru a stăpâni lumea, însă cetatea a fost transformată într-o grămadă de ruine. Pentru împlinirea acestei profeţii pe vremea lui Isaia, vezi comentariul la cap. 13,19-22; 14,4. În zilele imediat premergătoare celei de-a doua venire a lui Hristos, Babilonul mistic va fi nimicit (Apocalips 18,10.21). Nimicirea Babilonului este un tip al distrugerii puterii şi tăriei lui Satana (vezi comentariul la Isaia 14,4-23; Ieremia 51,24-26.41.53.55.64).
25:3 De aceea Te slăvesc popoarele puternice, şi cetăţile neamurilor puternice se tem de Tine.
Popoarele puternice. În ebraică nu există articol nici înainte de ,,popoare” şi nici înainte de ,,cetăţi”, prin urmare aplicaţia este mai de grabă generală decât particulară. Când Domnul a nimicit Babilonul (vezi comentariul la v. 2), alte naţiuni urmau să înveţe să recunoască marea Lui tărie şi putere. Compară Apocalips 11,8.13, unde judecata care a căzut asupra nelegiuitei ,,cetăţi care în înţeles duhovnicesc se cheamă Sodoma şi Egipt”, a avut drept rezultat că restul ,,s-au îngrozit” şi au ,,dat slavă Dumnezeului cerului”; şi Psalmi 76,9.10, unde ridicarea Domnului la judecată ,,să scape pe toţi nenorociţii de pe pământ” va avea ca rezultat că mulţi Îi vor da slavă lui Dumnezeu.
25:4 Căci Tu ai fost un loc de scăpare pentru cel slab, un loc de scăpare pentru cel nenorocit în necaz, un adăpost împotriva furtunii, un umbrar împotriva căldurii; căci suflarea asupritorilor este ca vijelia care izbeşte în zid.
Loc de scăpare. Sau, ,,o cetăţuie”. Adevărul exprimat aici se aplică la oricare şi la fiecare eliberare pe care Domnul o înfăptuieşte pentru cei săraci şi nevoiaşi de sub asupritorii lor. În zilele lui Isaia s-a aplicat la nimicirea oştirilor lui Sanherib care veniseră împotriva lui Iuda. În vremea lui Daniel s-a aplicat la căderea Babilonului (vezi comentariul la cap. 14,4-6), iar la a doua venire a lui Hristos se aplică la nimicirea tuturor puterilor răului.
Vijelia. Furia forţelor răului este comparată cu suflul unei vijelii îngrozitoare împotriva unui zid.
25:5 Cum domoleşti căldura într-un pământ arzător, aşa ai domolit zarva străinilor; cum este înăbuşită căldura de umbra unui nor, aşa au fost înăbuşite cântările de biruinţă ale asupritorilor.
Zarva străinilor. Adică a ,,străinilor ca popor” (vezi comentariul la Exod 12,19). Ideea din Isaia 25,4 continuă cu o schimbare a imaginii folosite. Aici asuprirea din partea străinilor este comparată cu căldura nimicitoare a unei secete îndelungate care usucă păşunile şi face pământul să crape.
Umbra. ,,Căldura” va fi risipită de un ,,nor” răcoritor pe care Dumnezeu îl aduce ca să-Şi ocrotească poporul. Cântările. Literal, ,,cântarea” aşa cum este tradus cuvântul în alte locuri (Psalmi 119,54; Isaia 24,16; etc.). Când intervine Domnul, cântarea acestor vrăjmaşi crunţi încetează.
25:6 Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor pe muntele acesta, un ospăţ de bucate gustoase, un ospăţ de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite.
Muntele acesta. Adică, Muntele Sion (vezi comentariul la Psalmi 48,2; comp. Isaia 24,23).
Un ospăţ de bucate gustoase. Sărbătoarea de încoronare a lui Hristos (vezi comentariul la Apocalips 19,7-9). Isaia vede timpul când Babilonul mistic (vezi comentariul la v. 2) va fi distrus (Apocalips 19,2) şi când Noul Ierusalim va fi capitala pământului re-creat (Apocalips 21,1-3). Dumnezeu îi cheamă pe oameni să primească invitaţia Lui la ospăţ (Matei 22,2-4.9.10; comp. Luca 14,16.17). Cu privire la dubla aplicaţie a profeţiilor lui Isaia, vezi comentariul la cap. 24,1; comp. p. 34-36; vezi comentariul la Deuteronom 18,15.
25:7 Şi, pe muntele acesta, înlătură marama care acoperă toate popoarele, şi învelitoarea care înfăşură toate neamurile;
Măhrama. În lumea aceasta oamenii umblă, ca să zicem aşa, cu o mahramă trasă peste ochii lor. Aceasta ar putea fi o mahramă de tristeţe sau de doliu, sau o mahramă de neştiinţă (Isaia 29,10; 1Corinteni 13,12; 2Corinteni 3,12-18; Efeseni 4,18). O atare mahramă acoperă acum întreaga lume, deşi este ridicată pentru persoanele care Îl primesc pe Hristos. Dar nu va mai fi nici
o mahramă în ziua aceea fericită, când ,,pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr” şi când tot pământul este ,,plin de mărirea Lui” (Isaia 11,9; 6,3).
Popoarele. Făgăduinţa aceasta cuprinde poporul lui Dumnezeu din toate veacurile şi dintre toate naţiunile.
25:8 nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele, şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit.
Nimiceşte moartea pe vecie. Isaia prezintă un tablou măreţ al învierii, eliberarea din moarte care va avea loc la revenirea lui Isus pentru a domni. Tema aceasta a fost repetată de apostolii Pavel (1Corinteni 15,54.55) şi Ioan (Apocalips 7,17; 21,4).
Şterge lacrimile. Vezi Apocalips 21,4.
Ocara. Adică, infamia şi ocara la care au fost supuşi drepţii din toate veacurile în timpul pribegiei lor pe pământ. Acum provocarea ironică a păgânilor: ,,Unde este Dumnezeul lor?” (Psalmi 79,10) a amuţit pentru totdeauna. Ei nu mai sunt oprimaţi şi întristaţi, ci stau biruitori, încununaţi cu neprihănire şi cântând cântări de bucurie veşnică.
25:9 În ziua aceea, vor zice: Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum să ne înveselim, şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!
Acesta este Dumnezeul nostru. Acest vesel strigăt de biruinţă porneşte de pe buzele sfinţilor împrăştiaţi când Hristos Se arată pe norii cerului. Strigătele lor stăruitoare după eliberare se transformă acum în imnuri de laudă.
În care aveam încredere. După arătarea a numeroşi Hristoşi mincinoşi (vezi comentariul la Matei 24,24) şi după capodopera de înşelăciune a lui Satana, încercarea de a-L imita pe Hristos (GC 624), sfinţii Îl recunosc acum cu bucurie pe Acela pe Care L-au aşteptat cu răbdare atât de mult timp. Nelegiuiţii l-au aclamat pe Satana ca Hristos şi salvator al lumii, dar sfinţii i-au refuzat lui Satana credincioşia lor rezervându-i-o lui Isus.
25:10 Căci mâna Domnului se odihneşte pe muntele acesta; dar Moabul este călcat în picioare pe loc, cum este călcat în picioare paiul în bălegar.
Muntele acesta. Vezi comentariul la v. 6.
Moabul. În acest măreţ imn de laudă, Moabul ţine locul tuturor vrăjmaşilor poporului lui Dumnezeu. De secole moabiţii fuseseră un ghimpe dureros în carnea lui Israel, dar acum ei, împreună cu toţi vrăjmaşii lor, urmează să fie supuşi pentru totdeauna. În ce priveşte alte profeţii de judecată asupra lui Moab, vezi Isaia 15,16; Ieremia 48; Ezechiel 25,8-11.
Paiul. Amestecat cu bălegar de picioarele vitelor. Compară descrierea călcării teascului de către Domnul (Isaia 63,3; Apocalips 14,20).
25:11 În mijlocul acestei băltoace, el îşi întinde mâinile, cum le întinde înotătorul ca să înoate; dar Domnul îi doboară mândria, şi face de nimica dibăcia mâinilor lui.
Cum le întinde înotătorul. Cuvintele acestea sunt rostite cu privire la Moab, bălăcindu-se, ca să zicem aşa, în apele tulburi ale necazului şi făcând eforturi zadarnice să scape. Vezi şi rugăciunea de eliberare a psalmistului din marea necazurilor în care se găsea (Psalmi 69,1.2.14.15). Unii au înţeles că Domnul este Cel care ,,Îşi întinde mâinile” atunci când calcă ,,paiul” în picioare (Isaia 25,10).
25:12 El surpă, prăbuşeşte întăriturile înalte ale zidurilor tale, le prăbuşeşte la pământ, în ţărână.
Întăriturile înalte. Moabul este înfăţişat aici ca o fortăreaţă înaltă şi puternică care va fi biruită de Domnul. Naţiunea Moabului îi reprezintă din nou într-un sens general pe vrăjmaşii poporului lui Dumnezeu (vezi comentariul la v. 6). Astfel este prezisă doborârea oricărei fortăreţe a răului. Toţi păgânii vor fi doborâţi, iar singur poporul lui Dumnezeu va fi înălţat în ziua cea mare a mâniei lui Dumnezeu (vezi Daniel 7,27).COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE
1 PK 702
4 MH 32; PK 725
7 PK 371
8 COL 180; GC 650; PK 724
8, 9 Ed 182; GC 300; PK 728
9 COL 421; EW 110, 287; GC 644; ML 343; SR 411; 1T 354; 8T 253