13:19 Şi astfel Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a Haldeilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu.
Podoaba împăraţilor [KJV: ,,împărăţiilor”]. Abia la un secol după timpul lui Isaia, sub dinastia caldeeană, Babilonul a ajuns la apogeul faimei şi la un renume universal pentru splendoarea şi frumuseţea lui.
Sodoma. Vezi comentariul la Geneza 19,24. Ieremia, care a văzut Babilonul în culmea puterii lui, de asemenea a prezis că doborârea lui urma să fie ca a Sodomei şi Gomorei (Ieremia 50,40). Nimicirea lui va fi deplină – el nu va mai fi rezidit (Ieremia 51,64). Tot aşa va fi cu soarta Babilonului mistic la sfârşitul lumii (Apocalips 18,21). În timpul vieţii lui Isaia cetatea Babilon a fost complet distrusă de Sanherib (vezi comentariul la v. 17), dar a fost imediat rezidită de fiul lui Sanherib, Esarhadon. Mai târziu, când Nebucadneţar a devenit împărat al Babilonului, el l-a făcut una dintre cele mai frumoase cetăţi ale lumii antice. Când au cucerit Babilonul în 539, mezii şi perşii nu au nimicit cetatea, ci au făcut din ea capitala lor. La o jumătate de veac mai târziu, când cetatea s-a răsculat, Xerxe a distrus-o în parte. De aici înainte ea nu a mai fost pe deplin refăcută, şi şi-a pierdut întâietatea ei anterioară. Totuşi, ea a devenit, într-o stare parţial ruinată, o capitală a lui Alexandru cel Mare după ce el a cucerit-o în 331. Această profeţie a lui Isaia nu a fost, aşadar, împlinită decât la câteva secole după moartea lui.
Abia în timpul domniei lui Seleucus Nicator (312-280 î.Hr.) peste partea răsăriteană a imperiului lui Alexandru (vezi comentariul la Daniel 7,6) şi-a pierdut Babilonul locul lui însemnat. Pe la 305 acest împărat a stabilit o nouă capitală pe Tigru, la 54 km spre nord-nord-est de Babilon, pe locul localităţii Opis, şi a numit-o Seleucia, după numele lui. Materialele şi parte din populaţia noii cetăţi au fost luate din Babilon, a cărui proeminenţă a fost astfel permanent pierdută. Totuşi, Babilonul a continuat să mai aibă o oarecare importanţă timp de posibil încă două secole. Pe timpul lui Strabo, pe la 20 î.Hr., sau ceva mai târziu, cea mai mare parte a cetăţii devenise o mare pustietate (Strabo xvi. 1. 5), deşi încă locuită. În timpul domniei lui Traian (98-117 d.Hr.) el era numai ruine.