12:1 Lui Efraim îi place vântul şi aleargă după vântul de răsărit; zilnic măreşte minciuna şi înşelătoria; face legământ cu Asiria, şi duc untdelemn în Egipt.
Efraim. Aici, un sinonim pentru regatul de nord al lui Israel.
Îi place vântul. Sau ,,Se hrăneşte cu vânt” [KJV]. În loc de a-L căuta pe Domnul ca izvor al siguranţei, Israel a recurs la alianţe străine care să-l ajute să-şi păstreze puterea sleită. ,,Vântul” este un simbol a ceea ce este gol şi zadarnic, lipsit de o valoare practică. De aceea, a se hrăni cu vânt, înseamnă a avea plăcere sau a-şi scoate hrană dintr-un lucru care nu poate oferi aşa ceva.
Vântul de răsărit. Vezi comentariul la Ieremia 18,17. A alerga după vântul de răsărit înseamnă a urmări speranţe şi planuri zadarnice care sunt imposibile. Dar într-o şi mai mare măsură, aici se face aluzie la puterea distrugătoare a vântului de răsărit, făcându-l să simbolizeze mai mult decât ceva zadarnic şi deşert. El simbolizează ceea ce este dăunător şi distrugător. Vântul de răsărit din Palestina, venind peste mari întinderi de pustiu nisipos, este uscat, arzător, nimicitor pentru vegetaţie, chinuitor pentru om, violent pe mare (vezi Psalmi 48,7) şi pe uscat (vezi Iov 27,21; Ieremia 18,17). De aceea, imaginea alergatului după vântul de răsărit este un simbol al nimicirii. Partea întâi din Osea 12,1 din LXX zice: ,,Dar Efraim este un duh rău, el a alergat după vântul de răsărit toată ziua”.
Măreşte minciuna. Unii explică aceasta ca descriind cultul fals al lui Israel şi efectele lui dăunătoare (vezi Amos 2,4). Alţii iau acest pasaj ca fiind o referire la comportamentul lui Efraim faţă de semenii lui în violenţă şi jaf (vezi Ieremia 6,7; Amos 3,10). Cert este că întreaga viaţă a regatului de nord era o minciună. Poporul lui renunţase la autoritatea divină. Ei se răzvrătiseră faţă de dinastia lui David. Ei lepădaseră preoţia fiilor lui Aaron. Se închinau la viţeii de aur. S-au lepădat de Domnul pentru a se închina înaintea Baalilor şi Astarteelor. Au slăbit legăturile moralităţii în viaţa lor socială. Au căutat ajutor în timp de necaz naţional, nu de la Domnul, ci într-o vreme de la Asiria, iar în alta de la Egipt (vezi comentariul la Osea 11,5). Totuşi, în tot acest timp încă pretindeau că sunt poporul lui Dumnezeu. Se făleau cu Iacov ca tată al lor, lucru care explică de ce este citată viaţa lui Iacov (cap. 12,3.4) ca o mustrare pentru urmaşii lui.
Şi înşelătoria. Sau ,,pustiirea”. Este semnificativ faptul că minciunile şi pustiirea sunt puse în legătură aici. Păcatele faţă de care nu s-a făcut pocăinţă şi pedeapsa pentru ele sunt întotdeauna legate între ele de Dumnezeu. A înmulţi pe una înseamnă, deci, a o înmulţi pe cealaltă. Păcatul este cauza al cărei efect este pedeapsa, un efect pe care, într-un mod destul de tragic, cei mai mulţi oameni par să-l treacă cu vederea până când este prea târziu (vezi Romani 2,4-6).
Face legământ. Printre celelalte neamuri din antichitate, ca de pildă grecii şi romanii, tot aşa, aducerea de jertfe de animale ratifica condiţiile obligatorii ale unui acord între părţile în cauză. Această alergare după alianţe străine este dată ca o dovadă pozitivă a apostaziei lui Israel. Oferirea unor daruri mari către Asiria din partea lui Israel, în loc de a-i opri pe asirieni să le invadeze ţara, i-a stimulat pe aceştia să invadeze ţara lui Israel pentru a mai multă bogăţie (vezi Eclesiastul 5,10). Ambiţiile politice, economice şi teritoriale ale puterilor imperiale precum Asiria nu sunt niciodată potolite. O dată ce a început să plătească tribut acestei puteri mesopotamiene, Israel nu mai putea opri cererea irezistibilă a acestui imperiu după mai mult şi tot mai mult. Astfel s-a realizat ruina lui Israel.
Untdelemn. De obicei, referindu-se la uleiul de măsline, un produs abundent al Palestinei (vezi Deuteronom 8,7.8; Ezechiel 27,17). Untdelemnul acesta era probabil trimis în Egipt ca un dar pentru a câştiga interesul şi ajutorul acestei ţări împotriva Asiriei.