5:8 măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.
Măcar că era Fiu. Aceste cuvinte sunt o referire la divinitatea lui Hristos. Deşi a luat natura umană, totuşi Hristos era Dumnezeu. Cele două naturi erau în chip tainic contopite în El (vezi Ioan 1,14). Învierea, în mod deosebit, a dovedit că e Fiul lui Dumnezeu (vezi Romani 1,4), dar El era Fiu şi înainte de acest eveniment (vezi Luca 1,35). Ideea exprimată aici este că, deşi avea natura divină, El ,,a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit”.
A învăţat. Gr. manthano, ,,a învăţa”, ,,a ajunge să cunoască”, ,,a ajunge să înţeleagă”. Hristos a ajuns să înţeleagă ce înseamnă ascultarea. Aceasta a atras după sine suferinţă şi moarte; ,,S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2,8). El a venit pe acest pământ pentru a face voia lui Dumnezeu (Evrei 10,9), şi nu putea fi abătut de la drumul acesta. Împlinirea voinţei Tatălui a atras deseori împotrivirea celorlalţi, dar Isus nu a cedat ispitei nici măcar
o dată. Cunoscând din experienţă care este rezultatul supunerii faţă de Dumnezeu, El este în stare ,,să vină în ajutor” celor care sunt ispitiţi să se abată de la cărarea ascultării (cap. 2,18).
Uneori se pune întrebarea de ce Hristos, care este desăvârşit şi nu a păcătuit niciodată, trebuia să înveţe lecţia ascultării. Există două răspunsuri posibile: (1) În ce priveşte viaţa sa pământească, El S-a dezvoltat ca şi ceilalţi oameni. El ,,creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (vezi Luca 2,52). El a învăţat prin simţuri şi din experienţă, ca şi ceilalţi. (2) Deşi fiind Dumnezeu înainte de întrupare Hristos era atotştiutor, cu toate acestea El nu cunoştea din experienţă problemele cu care se confruntă oamenii atunci când vor să asculte de Dumnezeu. Devenind om şi dând piept cu ispitele vieţii, Hristos a ajuns să cunoască acest lucru. În felul acesta a căpătat una din calificările esenţiale pentru slujba de mare preot, şi anume apartenenţa la familia omenească (vezi Evrei 5,1–3).