4:9 Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu.
Rămâne dar. Vezi v. 6. Versetul 9 exprimă concluzia, la care deja s-a făcut aluzie în v. 6 şi care este trasă din şirul de argumente început în v. 3 pentru a dovedi declaraţiile din v. 1 şi v. 3. Şirul acesta de argumente este prezentat pe scurt în continuare.
1. 1. Aşa cum a fost dată la început vechiului Israel, făgăduinţa odihnei lui Dumnezeu cuprinde: (a) reşedinţă permanentă în ţara Canaan, (b) o transformare a caracterului, care avea să facă din popor un reprezentant al principiilor împărăţiei lui Dumnezeu, şi (c) rolul de a fi instrumentul ales de Dumnezeu pentru mântuirea lumii (vezi Vol. IV, pp.26–30; vezi cap. 3,11).
2. 2. Generaţia căreia i s-a dat pentru prima dată făgăduinţa odihnei nu a intrat în Canaan din cauza necredinţei (vezi cap. 3,19).
3. 3. Iosua a condus generaţia următoare în ţara făgăduită (vezi cap. 3,11), dar, din cauză că erau încăpăţânaţi în cele spirituale, el nu i-a putut conduce la ,,odihna” pe care Dumnezeu vroia ca ei să o găsească acolo (vezi cap. 4,7.8).
4. 4. Aceeaşi făgăduinţă fusese repetată pe vremea lui David (v. 7). Acesta era o dovadă că Israel, la data aceea, nu intrase în ,,odihna” spirituală şi, de asemenea, că eşecul lor de a realiza lucrul acesta pe vremea lui Moise şi a lui Iosua nu anulase făgăduinţa originală.
5. 5. Împlinirea finală a scopurilor lui Dumnezeu este sigură, în ciuda eşecului generaţiilor succesive de oameni (vezi v. 3, 4).
6. 6. Apelul călduros al scriitorului faţă de poporul lui Dumnezeu din vremurile apostolice, de a intra ,,în odihna aceasta” (v. 11, 16) este o dovadă în plus că invitaţia rămâne valabilă şi că poporului lui Dumnezeu, ca grup, nu intrase cu adevărat în ,,odihna” aceea nici în timpurile
apostolice.
7. Aşadar făgăduinţa şi invitaţia de a intra în ,,odihna” spirituală a lui Dumnezeu, rămâne valabilă (v. 6, 9) şi creştinii ar trebui să se grăbească să intre în această odihnă (v. 11).
Ar trebui observat faptul că ,,odihna” care rămâne în vremurile creştine erau ,,odihna” spirituală făgăduită la început poporului Israel (vezi v. 3). Evident, dacă rămâne, atunci înseamnă că a existat.
Odihnă. Gr. sabbatismos, ,,o odihnă [din activitatea anterioară]”, ,,o încetare [a unei activităţi anterioare]”, mai târziu, ,,ţinerea Sabatului”, de la verbul sabbatizo, ,,a se odihni”, ,,a înceta”, ,,a ţine Sabatul”. Cuvântul sabbatismos nu apare în altă parte, nici în Biblie, nici în literatura veche până în secolul al II-lea; cu o singură excepţie posibilă: Plutarh în Moralia 166A. Prin urmare, unii au tras concluzia că scriitorul epistolei către Evrei a creat acest cuvânt atunci când a scris pasajul acesta (vezi Moulton şi Milligam Vocabulary of the Greek New Testament).
Sabbatismos şi sabbatizo sunt variantele greceşti ale substantivului ebraic shabbath şi respectiv ale verbului înrudit, shabath, iar înţelesul celui din urmă poate să arunce lumină asupra sensului celui dintâi. Shabbath apare de 101 ori în Vechiul Testament, unde de obicei înseamnă ,,Sabat” –ziua a şaptea a săptămânii– sau ,,săptămână”, o perioadă de şapte zile delimitată de Sabate succesive. Acest cuvânt este folosit şi pentru anul sabatic (Levitic 25,6; 26,34.43; 2 Cronici 36,21). Verbul shabath apare de 70 de ori, de 7 ori cu referire la odihna de Sabat şi de 63 de ori cu referire la alte feluri de odihnă. În ce priveşte acest ultimul sens, vezi Geneza 8,22; Iosua 5,12; Neemia 6,3; Plângeri 5,14; Isaia 14,4; 24,8; 33,8. Sensul de bază al verbului shabath este de ,,a înceta”, ,,a se odihni”. Uneori cuvântul face referire la odihna Sabatului săptămânal. Dar substantivul shabbath, derivat de la shabath, se referă de obicei la odihna Sabatului săptămânal, precum şi la perioada de timp delimitată de Sabate succesive, adică săptămâna (Leviticul 23,15), şi la anii sabatici (cap. 26,35; etc.). Se poate observa, de asemenea, că shabbathon, care este simplul shabbath cu terminaţia on, este folosit cu privire la Ziua Ispăşirii (Leviticul 16,31; 23,32), la anul sabatic (Leviticul 25,4.5), la Sărbătoarea Trâmbiţelor (Leviticul 23,24), şi la prima şi ultima zi a Sărbătorii Corturilor (Leviticul 23,39) – precum şi pentru Sabatul zilei a şaptea.
Sabbatizo este folosit de şapte ori în LXX, o dată cu privire la Sabatul zilei a şaptea (Exodul 16,30), o dată cu privire la alte Sabate (Leviticul 23,32), şi de cinci ori cu privire la odihna pământului în anul sabatic (Leviticul 26,34.35; 2 Cronici 36,21). În LXX, la Exodul 16,30; Leviticul 23,32; 26,34.35, sabbatizo vine de la cuvântul ebraic shabath. Aşadar ideea fundamentală exprimată de sabbatizo în LXX este aceea de odihnă sau încetare a muncii sau a altei activităţi. De aceea, folosirea cuvintelor înrudite greceşti şi ebraice dă de înţeles faptul că substantivul sabbatismos poate să însemne fie ,,odihna” de Sabat, fie pur şi simplu ,,odihnă” sau ,,încetare”, întrun sens mai general. În felul acesta, un studiu lingvistic al cuvântului sabbatismos din Evrei 4,9 nu clarifică dacă aici se face referire la ,,odihna” săptămânală de Sabat sau pur şi simplu ,,odihnă” sau ,,încetare”, într-un sens general. Numai contextul poate decide asupra acestei probleme.
Se pare că scriitorul Epistolei către Evrei foloseşte cuvintele katapausis şi sabbatismos, mai mult sau mai puţin, ca sinonime:
1. Din cauză că Iosua nu a putut să-i conducă pe israeliţi la ,,odihna” spirituală (katapausis,
v. 8), rămâne un sabbatismos (v. 9) pentru creştini. Logic, înseamnă că ceea rămâne este aceeaşi cu ceea ce trebuie să se înceapă. Faptul că Iosua nu l-a condus pe Israel la ,,odihna” spirituală, nu ar fi un motiv pentru creştini să ţină Sabatul.
1. 2. Din v. 1 şi v. 6 este clar că ceea ce rămâne pentru poporul lui Dumnezeu în timpurile NT este katapausis; în v. 9 se spune că rămâne un sabbatismos. A declara că ceea ce rămâne pentru ,,poporul lui Dumnezeu” este Sabatul săptămânal, înseamnă că Sabatul săptămânal este lucrul la care Iosua nu a reuşit să-l conducă pe Israel.
2. 3. Faptul că în LXX, Biblia bisericii primare, katapauo (Geneza 2,2.3; Exodul 20,11) şi sabbatizo (Exodul 16,30; Leviticul 23,32) sunt folosite unul în locul altuia pentru Sabatul zilei a şaptea, tinde să înlăture sugestia că scriitorul, în Evrei 3,4, ar fi intenţionat să facă o distincţie între aceste forme substantivale.
Se poate observa faptul că iudeii de pe timpul lui Pavel, creştini sau necreştini, erau minuţioşi în ţinerea poruncii a patra. Fără îndoială că, scriindu-le iudeilor, autorul acestei epistole na considerat necesar să le dovedească faptul că păzirea Sabatului ,,rămâne”. Dacă în urma acestei extinse argumentaţii (care începe la cap. 3,7) scriitorul ajunge la concluzia că Sabatul rămâne pentru poporul lui Dumnezeu, atunci se pare că el este vinovat de un non sequitur, deoarece concluzia aceasta nu decurge logic din argumentaţie. N-ar fi existat nici un motiv pentru un efort atât de elaborat de a-i convinge pe iudei să facă ceea ce făceau deja – ţineau Sabatul. În plus, în timpurile apostolice Sabatul zilei a şaptea era ţinut de toţi creştinii, atât dintre iudei cât şi dintre neamuri, şi orice argument pentru a dovedi valabilitatea Sabatului în acea perioadă de început a bisericii creştine, ar fi fost fără rost. În plus, se poate observa că secţiunea alcătuită din cap. 3 şi 4 începe cu invitaţia de a privi ,,la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus” (cap. 3,1) şi se încheie cu îndemnul călduros ,,să ne apropiem cu deplină încredere” de El ,,ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (cap. 4,16). Ce legătură ar putea exista între o extinsă argumentare, menită să arate că Sabatul rămâne obligatoriu pentru biserica creştină şi tema declarată a cap. 3 şi 4 – lucrarea lui Hristos ca Marele nostru Preot în sanctuarul ceresc – este într-adevăr neclar.
,,Odihna de care se vorbeşte aici este odihna harului” (EGW Materialul Suplimentar la Evrei 4,9; compară cu GC 253). Este ,,adevărata odihnă a credinţei” (MB 1).
Noi intrăm în ,,odihna” lui Dumnezeu atunci când ne aţintim ,,privirile” la Isus (cap. 3,1) şi ascultăm de glasul Său (cap. 3,7.15; 4,7), când avem credinţă în El (cap. 4,2.3) când ,,rămânem tari în mărturisirea noastră” (v. 14) şi când ,,ne apropiem … de scaunul harului (v. 16). Aceia care vor să intre în experienţa aceasta trebuie să se ferească de ,,o inimă rea şi necredincioasă” (cap. 3,12) şi de împietrirea inimii (cap. 3,8.15; 4,7). Ei trebuie să se străduiască să intre în ,,odihna” lui Dumnezeu (cap. 4,11).
Aceia care intră în ,,odihna” lui Dumnezeu, vor rămâne ,,tari în mărturisirea” lor (v. 14). Ei se vor apropia ,,cu deplina încredere de scaunul harului”, ca să capete ,,îndurare” şi să găsească ,,har”, ca să fie ajutaţi ,,la vreme de nevoie” (v. 16).
Poporul lui Dumnezeu. Adică biserica creştină, care este acum poporul ales al lui Dumnezeu, aşa cum era Israelul din vechime (Exodul 19,5.6; 1 Petru 2,9.10; vezi Vol. IV, pp. 35, 36).