4:3 Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihna, despre care a vorbit El, când a zis: Am jurat în mânia Mea, că nu vor intra în odihna Mea! Măcar că lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii.
Noi, fiindcă am crezut. [,,Noi, care am crezut”, KJV]. Adică noi, creştinii, referindu-se mai ales la iudeii din biserică primară. Intrăm. Invitaţia este încă valabilă; aşadar unii acceptă chemarea şi intră, prin credinţă, în ,,odihna” Lui Dumnezeu.
Odihna. [,,Odihnă”, KJV]. Literal, ,,odihna”, însemnând exact aceeaşi ,,odihnă” la care s-a făcut deja referire în cap. 3,11.18; 4,1 (vezi cap. 3,11). ,,Odihna” în care intră creştinii, inclusiv iudeii convertiţi, este exact aceeaşi ,,odihnă” spirituală la care îl chemase Dumnezeu pe vechiul Israel – ,,odihna” sufletului, care este rezultatul unei depline predări a vieţii lui Hristos (compară cu Isaia 30,15; Ieremia 6,16; Matei 11,29).
Când a zis. Scriitorul tocmai a afirmat că, unul câte unul, credincioşii creştini intră în aceeaşi ,,odihnă” spirituală în care a intenţionat Dumnezeu să intre israeliţii, dar de la care ei, ca naţiune, erau acum înlăturaţi. Începând de la acest punct şi continuând până la v. 8 el subliniază dovezile pe care îşi bazează concluzia, o concluzie şocantă pentru iudeii necreştini şi poate o enigmă pentru mulţi, dacă nu pentru cei mai mulţi iudei convertiţi. În v. 9 el încheie firul acestui raţionament, reafirmând valabilitatea premizei sale majore, şi anume că intrarea în ,,odihna” lui Dumnezeu este posibilă acum prin credinţa creştină, aşa cum pe vremuri era posibilă prin iudaism.
Firul argumentaţiei din v. 3–8 poate fi rezumat după cum urmează:
1. Dumnezeu jurase că poporul Israel nu va intra în ,,odihna” Sa.
1. 2. Cu toate acestea, ,,lucrările lui Dumnezeu” – aici, scopul Său pentru omenire – ,,fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii”. La început Dumnezeu hotărâse ca oamenii să intre în ,,odihna” Sa. Astfel jurământul lui prin care îl opreşte pe Israel de la ,,odihna” făgăduită ar putea să pară, aparent, în conflict cu intenţia Lui originală. Înseamnă jurământul acesta că Dumnezeu a anulat intenţia Lui de la început? Sau urmăreşte El un obiectiv până când îl realizează?
2. 3. Pentru a dovedi că Dumnezeu Îşi realizează scopurile, scriitorul atrage atenţia la ,,lucrările” creaţiunii (v. 4). Dumnezeu a început să creeze lumea şi a dus la capăt ,,lucrările” creaţiunii; odihna Sa în ziua a şaptea mărturiseşte despre o creaţiune terminată. Observaţi cuvintele
,,sfârşit” şi ,,făcuse” din Geneza 2,1–3 şi accentul pus asupra încheierii lucrării.
1. 4. În Evrei 4,5 jurământul lui Dumnezeu că Israelul nu va intra în ,,odihna” Sa este repetat şi pus alături de ideea din v. 4, că Dumnezeu împlineşte ceea ce începe să facă, aşa cum s-a întâmplat la creaţiune.
2. 5. O creaţiune încheiată, aşa cum este atestată de odihna lui Dumnezeu în ziua a şaptea a săptămânii, e o dovadă a imutabilităţii scopurilor lui Dumnezeu. Aceasta este premiza majoră a lui Pavel. Premiza lui minoră este faptul că Dumnezeu intenţionase ca poporul Său să intre în ,,odihna” Sa, dar că ,,aceia cărora li s-a vestit întâi vestea bună n-au intrat în ea, din pricina neascultării [,,necredinţei”, KJV] lor”. Aceasta îl duce la concluzia că ,,rămâne ca să intre unii în odihna aceasta”
(v. 6).
1. 6. Ca o dovadă în plus pentru validitatea concluziei sale, în v. 7 autorul atrage din nou atenţia asupra cuvintelor din Psalmi 95, sugerând că eşecul generaţiilor mai timpurii n-a schimbat scopul original al lui Dumnezeu. Compară cu invitaţia repetată la praznicul cel mare (vezi Luca 14,16–24).
2. 7. În v. 8, pe baza observaţiei făcute în v.7, autorul concluzionează că, deoarece Dumnezeu a vorbit, pe vremea lui David, de o ,,altă zi” , înseamnă că, deşi Iosua într-adevăr îi dăduse lui Israel ,,odihnă” în ţara Canaan (vezi cap. 3,11), cu siguranţă că nu-i aduse la ,,odihna” spirituală de care Dumnezeu dorea ca ei să se bucure.
3. 8. Din întregul şir de argumente prezentat în v. 3–8 scriitorul trage concluzia că, fără îndoială, ,,rămâne dar o odihnă… pentru poporul lui Dumnezeu” (v. 9). Am jurat. [,,Cum am jurat”, KJV]. În greacă cuvintele acestea sunt identice cu cele din cap.
3,11, traduse tot ,,am jurat” [,,aşadar am jurat”, KJV].
Mânia. Vezi cap. 3,11.
Nu vor intra. [,,Dacă vor intra”, KJV]. În greacă propoziţia aceasta este identică cu cea din cap. 3,11, tradusă la fel: ,,nu vor intra”.
Odihna. Vezi cap. 3,11.
Măcar că. Legătura dintre cele două afirmaţii astfel legate poate fi tradusă liber astfel: ,,În ciuda faptului că planurile Sale pentru lumea aceasta au fost fixate la începutul timpului, Dumnezeu Şi-a revocat făgăduinţa solemnă pentru Israel, cu privire la ,,odihnă” în ţara făgăduită”. Astfel, se admite că Dumnezeu nu Se schimbă şi că Îşi va realiza mai departe planurile până la încheiere (vezi Vol. IV, p. 34; Maleahi 3,6). Aparent, imutabilitatea lui Dumnezeu şi anularea făgăduinţei date lui Israel sunt în conflict. Autorul lasă să se înţeleagă o incompatibilitate între cele două. Această dilemă aparentă este rezolvată în Evrei 4,4–8. Răspunsul este că natura neschimbătoare a scopurilor lui Dumnezeu n-a fost afectată de anularea făgăduinţei Sale faţă de Israel. Concluzia este expusă în v. 6: ,,deci, … rămâne ca să intre unii în odihna aceasta” şi în v. 9: ,,rămâne dar o odihnă… pentru poporul lui Dumnezeu”. Soluţia dilemei dovedeşte ceea ce deja s-a afirmat în v. 1–3: că Dumnezeu ,,a … propovăduit” creştinilor ,,făgăduinţa intrării în odihna Lui”, numită în v. 2 ,,o veste bună” [,,Evanghelia”, KJV], aşa cum făcuse mai înainte pentru poporul Israel, şi că toţi creştinii care cred intră cu adevărat în adevărata ,,odihnă” spirituală a lui Dumnezeu.
Lucrările. Aici se face referire nu la ,,lucrările” lumii naturale, ci la scopul şi planul lui Dumnezeu pentru om, care a fost creat în săptămâna creaţiunii. Cu alte cuvinte, aici ,,lucrările” creaţiunii sunt scopul lui Dumnezeu la crearea acestui pământ şi planul Lui pentru atingerea acelui scop. De fapt ,,lucrările” materiale ale creaţiunii erau subsidiare faţă de scopul infinit la care ele erau menite să contribuie. În v. 4 se face referire specifică la ,,lucrările” materiale din săptămâna creaţiunii.
Isprăvite. Literal, ,,au devenit”, ,,au luat fiinţă”, însemnând că au fost ,,încheiate” sau ,,isprăvite” atunci, deci nesupuse la schimbări ulterioare. Lumea materială, aşa cum a ieşit din mâinile Creatorului, era un produs perfect, complet (Geneza 1,31). În acelaşi fel, legile fizice sau biologice care guvernează lumea naturală au fost şi ele ,,isprăvite”, adică nu sunt supuse vreunei modificări sau schimbări. De pildă, gravitaţia încă acţionează aşa cum a făcut la început. Legea geneticii, pe baza căreia fiecare planetă şi fiecare animal se reproduce după felul său (vezi Geneza 1,12), n-a fost niciodată revocată sau ameliorată. Rostul argumentaţiei din Evrei 4,3.4 este de a demonstra că scopul original al lui Dumnezeu pentru acest pământ, de a fi ,,odihnă” sau ,,loc de locuit” (vezi cap. 3,11), pentru un neam de fiinţe neprihănite şi fericite, era o parte integrală a lucrării săptămânii creaţiunii. Intrarea păcatului în lume n-a anulat acest scop bun, întrucât planul mântuirii prevedea un mijloc prin care să fie realizat, în ciuda păcatului. Astfel stând lucrurile, faptul că ,,vestea bună” (v. 2) ,,nu le-a ajutat la nimic” (v. 2), şi că, drept urmare, Dumnezeu Şi-a revocat făgăduinţa pe care le-o dăduse, nu putea să schimbe scopul Său ,,ca să intre unii în odihna aceasta”
(v. 6). De la întemeierea lumii. Adică de la creaţiune.