10:26 Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate,
Căci dacă. În v. 26–31 scriitorul explică mai pe larg natura şovăirii la care face referire în v. 23 şi starea celor menţionaţi în v. 25, care neglijau participarea la adunările credincioşilor.
Păcătuim cu voia. Adică dacă continuăm să păcătuim cu voia, aşa cum arată verbul din versiunea greacă. Aşa cum lămureşte contextul (vezi v. 29), aici nu este vorba despre păcatele izolate, comise în deplină cunoştinţă de caracterul lor atroce, ci este vorba de atitudinea minţii celui care în mod voit renunţă la Hristos, refuză mântuirea şi Îl respinge pe Duhul Sfânt. Acesta este păcatul cu voia, stăruitor şi sfidător. Este opusul deciziei anterioare de a accepta mântuirea în Hristos şi de a-I preda Lui inima şi viaţa. Este apostazie premeditată şi duce la păcatul de neiertat (vezi Matei 12,31.32). Este o stare de continuă revoltă împotriva lui Dumnezeu.
După ce. Fără îndoială că toţi păcătoşii sunt într-o stare de revoltă împotriva lui Dumnezeu (vezi Romani 8,7). Dar, aşa cum le explica Pavel atenienilor, înainte ca ei să fi primit adevăr, Dumnezeu le-a trecut cu vederea neştiinţa (Faptele Apostolilor 17,30). Înainte ca lumina adevărului să strălucească în inima oamenilor, Dumnezeu nu ţine cont de întunericul care stăpâneşte acolo (vezi Ioan 15,22; compară cu Ezechiel 3,18–21; 18,2–32; 33,12–20; Luca 23,34; 1 Timotei 1,13). Dumnezeu îi iubeşte pe păcătoşi şi L-a trimis pe Fiul Său ca să-i mântuiască (vezi Ioan 1,4.5.9–12; 3,16; compară cu Matei 9,13). Dar dacă lumina vine, iar ei aleg întunericul, atunci se osândesc singuri înaintea lui Dumnezeu (Ioan 3,19) şi ,,nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate” (Evrei 10,26; compară cu Iacov 4,17).
Cunoştinţa. Gr. epignosis, ,,cunoaştere deplină”. Persoanele la care se face referire îşi dau pe deplin seama de rezultatele căii pe care au ales-o.
Adevărului. Şi anume ,,adevărul” cu privire la iubirea Tatălui pentru păcătoşi, aşa cum e descoperită în planul de mântuire şi în darul oferit prin jertfa Fiului Său (vezi cap. 2,1–3).
Nu mai rămâne nici o jertfă. Legea mozaică prescria moartea – nu vreo jertfă – pentru apostaziaţii înveteraţi şi împietriţi (vezi v. 28). Aşa au fost şi Nadab şi Abihu (vezi Leviticul 10,1–5), Core, Datan, Abiram şi cei 250 de bărbaţi care erau de partea lor (vezi Numeri 16,1–35). Dumnezeu nu ar fi acceptat jertfa unor astfel de oameni, deoarece sacrificiile aveau valoare numai în măsura în care închinătorul avea o inimă pocăită.