1:1 După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu,
A vorbit. Scriitorul accentuează faptul că Dumnezeu a fost Cel care a vorbit prin profeţi. O carte poate purta numele lui Isaia, Amos sau Daniel, însă adevăratul autor este Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu a făcut descoperiri prin profeţi în vremurile Vechiului Testament a exclus descoperirile ulterioare, mai importante chiar, atunci când El le-a considerat necesare. În vremurile Vechiului Testament credinţa în Răscumpărătorul care avea să vină era manifestată prin aducerea unui miel pe altar. Dar după ce Hristos a venit ar fi fost nepotrivită continuarea sistemului de jertfe: a face aşa ceva nu ar mai fi dat pe faţă credinţa, ci necredinţa. Era necesară înlăturarea ritualurilor şi a ceremoniilor care arătau către un Mesia care avea să vină, şi înlocuirea lor cu alte elemente, care să arate credinţa într-un Mesia care venise deja. Pentru a-l face în stare pe credincios să facă lucrul acesta ar fi fost nevoie de noi descoperiri din Cer.
A curma ceremoniile şi obiceiuri consacrate în timp – aşa cum cerea creştinismul de la iudei
– şi a adopta altele noi, care în exterior nu se asemănau cu cele vechi, a rupe legătura cu maiestuosul serviciu de la Templu, toate acestea fără îndoială că păreau pentru mulţi nu numai lepădarea experienţelor şi descoperirilor din trecut, ci şi sfârşitul oricărei religii. Până în primul secol iudeii şi strămoşii lor aduseseră întotdeauna jertfe, iar Dumnezeu primise închinarea lor. Era greşită continuarea acestor ceremonii pe care, evident, Dumnezeu le binecuvântase? Evreii îşi aminteau cum Dumnezeu îl instruise pe Moise să zidească sanctuarul şi cum El Însuşi onorase dedicarea lui trimiţând foc din cer pentru a aprinde lemnele de pe altar. Ei considerau că religia aceasta, care fusese destul de bună pentru Avraam, Moise şi Ilie, era potrivită şi pentru ei.
Este întotdeauna greu, aproape imposibil ca în câţiva ani să schimbi datinile înrădăcinate de secole şi să transformi obiceiurile unei naţiuni. Tranziţia de la iudaism la creştinism a fost deosebit de dificilă, prin faptul că schimbarea a trebuit să fie săvârşită sub conducerea unor oameni care, după aprecierea celor mai mulţi, nu erau de acelaşi rang cu cei care instituiseră obiceiurile acestea. Din cauza aceasta, perioada de tranziţie a fost una din cele mai critice. A fost nevoie de multă înţelepciune şi multe sfaturi bune. Fără îndoială că mereu revenea întrebarea că dacă Dumnezeu nu cerea încă jertfe şi, dacă I-ar fi fost neplăcute, atunci cum stăteau lucrurile cu oamenii mari şi buni din vechime care le proclamaseră în vechiul Israel, aducând ei înşişi jertfe? Oare oamenii aceştia nu urmaseră îndrumările lui Dumnezeu? Şi cine erau Pavel şi ceilalţi apostoli ca să se încumete să schimbe practicile şi instituţiile vechi? Iudeii ar fi putut să-i întrebe sarcastic pe apostoli dacă nu cumva se considerau mai mari decât profeţii şi patriarhii din vechime (vezi Ioan 4:12).
La întrebările acestea se dă un răspuns chiar din primele cuvinte ale epistolei. Marii conducători din trecut nu fuseseră induşi în eroare. Fuseseră oameni ai lui Dumnezeu, conduşi de El. Când vorbeau ei, vorbea Dumnezeu. Ei nu se luaseră după basme meşteşugit alcătuite. Luând poziţia aceasta autorul cărţii vroia să câştige încrederea celor care credeau că marii oameni şi profeţi din vechime fuseseră conduşi de Dumnezeu.
În vechime. [,,În timpul trecut”, KJV]. Gr. palai, ,,demult”, ,,mai înainte”. Se face referire, fără îndoială, la revelaţia Vechiului Testament.
Părinţilor. Aici înseamnă ,,înaintaşilor” sau ,,străbunilor”.
Prooroci. Gr. prophetai, (vezi Matei 11:9).
În multe rânduri. [,,În diferite timpuri”, KJV]. Gr. polumeros, ,,în multe părţi”, ,,în multe feluri”. Lumina deplină de la tronul lui Dumnezeu n-a izbucnit asupra oamenilor într-o singură şi mare străfulgerare de slavă. Dimpotrivă, ea a venit încet, puţin câte puţin, aşa cum o puteau înţelege oamenii.
În multe chipuri. [,,În diferite feluri”, KJV]. Gr. polutropos, ,,în diferite feluri”. Dumnezeu a vorbit profeţilor prin solii rostite şi scrise, prin parabole şi cu ajutorul obiectelor vizuale. Indiferent ce mijloace au fost folosite, Dumnezeu era Cel care vorbise (vezi la ,,a vorbit”).
Dumnezeu. Epistola se lansează direct într-o discuţie doctrinară, fără de obişnuitele salutări de la început (vezi versetele de început ale celorlalte epistole din Noul Testament; vezi Introducerea la Epistola lui Pavel către Evrei, Paternitatea). În versiunea greacă primul cuvânt din epistolă nu este Dumnezeu (ca şi în traducerea Cornilescu), ci ,,în multe rânduri” (vezi la ,,a vorbit”).