9:2 S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre!
S-apuce groaza. Deoarece păcatul cu urmările lui a dezlegat legătura supunerii de bunăvoie din partea animalelor faţă de voinţa omului, de aici înainte omul putea să stăpânească peste ele numai prin forţă, prin acea ,,frică” pe care a insuflat-o Dumnezeu acum în lumea animală. Natura devenise înstrăinată de om.
Frica pe care aveau să o aibă vieţuitoarele de pe pământ, din aer şi din apă nu urma să excludă revolta ocazională împotriva stăpânirii omului asupra lor. Uneori urmau să se ridice împotriva omului şi să-l nimicească. Într-adevăr, Dumnezeu le-a folosit câteodată pentru a administra dreptatea divină (vezi. Exod 8,6.17.24; 2 Regi 2,24). Totuşi, starea normală a creaturilor inferioare trebuia să devină o stare de groază instinctivă faţă de om, care le face mai degrabă să-l evite, decât să caute prezenţa lui. Este un fapt că oriunde civilizaţia omenească înaintează, animalele se retrag de acolo. Chiar fiarele sălbatice feroce, fără să fie provocate, de obicei îl ocolesc pe om şi fug de el, mai degrabă decât să-l atace.
Vi le-am dat în mâinile voastre. Această sentinţă divină îşi găseşte împlinirea în domesticirea anumitor animale de al căror ajutor omul are nevoie, în dresarea animalelor sălbatice prin puterea superioară a voinţei omului şi în reducerea cu succes la neputinţă a creaturilor ofensive, prin inventivitatea şi ingeniozitatea sa.